miercuri, 14 iulie 2010

PĂSTRAREA STRUGURILOR DE MASĂ

I INFORMAŢII GENERALE

Strugurii de masă, datorită valorii deosebite dată de conţinutul ridicat de zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză), acizii organici, săruri minerale, aminoacizi şi vitamine, sunt foarte solicitaţi pentru consumul în stare proaspătă. Consumul unui kg de struguri de masă furnizează organismului uman 1200 calorii, efectele fiind multiple – redresarea organismului după eforturi, reglarea acidităţii inimii, a sistemului nervos central. Se apreciază, de asemenea, efectul avut asupra organismului uman prin acţiune alcalinizantă (datorită conţinutului mare de acizi, care determină formarea de carbonaţi şi fosfaţi necesari pentrumenţinerea echilibrului acido-bazic), mineralizantă (ca urmare a conţinutului bogat în săruri minerale, ioni de K, Ca, Fe, Mn, Cu), vitaminizantă (conţinut bogat şi variat în vitamine) şi terapeutică (afecţiuni hepatice, stimulator şi protector asupra celulei hepatice etc.).
Fig. 1. Struguri de masă

Păstrarea strugurilor de masă în ţara noastră s-a practicat de foarte multă vreme de către viticultori, în gospodăriile individuale pentru asigurarea consumului de struguri în timpul iernii. În ţara noastră sortimentul actual de struguri de masă asigură consumul în stare proaspătă pe un interval de 100-110 zile. Mărirea acestei perioade de consum se poate realiza prin metode speciale de cultură (protejarea cu folie de polietilenă şi forţarea coacerii unor soiuri timpurii) sau prin păstrarea unor cantităţi de struguri de masă în diferite spaţii adecvate (noiembrie-februarie) fapt ce asigură consumul proaspăt o durată de 190-240 zile.
Pentru consumul din perioada august-aprilie se consumă o cantitate de struguri de masă aduşi din import.
Pentru buna reuşită a păstrării strugurilor de masă tine seama de însuşIrile fizice care influenţează rezistenţa la păstrare, cum sunt: greutatea bobului, desimea boabelor pe ciorchine, rezistenţa boabelor la desprinderea de pe pedicel şi la presare.
Pentru păstrarea de lungă durată sunt folosite soiuri cu o capacitate bună de păstrare, de menţinere a însuşirilor lor calitative o perioadă lungă de timp. În funţie de durata de păstrare, soiurile cultivate în ţara noastră se grupează astfel:
a) 1-2 luni, soiurile: Chasselas dore, Muscat de Hamburg;
b) 3-4 luni, soiurile: Alphonce Lavalle, Coarnă albă, Coarnă neagră, Coarnă neagră selecţionată;
c) 4-5 luni, soiurile: Afuz-Ali, Italia, Muscat d’Adda;
d) 5-6 luni, soiurile: Chasselas Napoleon, Razachie, Regina Nera, Ohanez. (MARCA, 2004)


Fig. 2. Ciorchine de strugure din soiul Cardinal


II BOLILE STRUGURILOR DE MASĂ

Deşi intră în grupa fructelor perisabile, strugurii de masă au o durată de păstrare destul de lungă (între 90 şi 190 de zile). Recoltarea lor se face când s-au intrunit calităţile maxime ale soiului respectiv (culoare, mărime, zahăr) deoarece, spre deosebire de alte fructe, strugurii nu-şi mai îmbunătăţesc calităţile gustative după ce au fost desprinşi de pe plantă.
Fiind un produs foarte bogat în substanţe nutritive, strugurii constituie un substrat excelent pentru dezvoltarea ciupercilor patogene şi saprofite, care îi degradează, îndeosebi, pe cei răniţi sau îngrijiţi necorespunzător. Cele mai multe infecţii provin din timpul vegetaţiei, fără să evolueze în depozit ; altele însă, se amplifică şi după recoltare, producând pierderi mari. În sfârşit, alte ciuperci se dezvoltă pe struguri numai după recoltare, devenind foarte păgubitoare în timpul păstrării.
Din prima categorie de boli (cele care provin din timpul vegetaţiei) fac parte virozele : scurt nodarea , îngălbenirea nervurilor şi flavescenţa aurie, care infectează butucii de viţă în totalitate, din care cauză, ciorchinii de struguri rămân mici, cu boabe mici şi puţine, lipsite de seminţe şi de gust datorită perturbărilor biochimic petrecute în plante şi boabe. Strugurii proveniţi de la butucii virozaţi nu au valoare comercială şi deci nu pot fi valorificaţi în nici un fel. De altfel, ei nici nu rezistă la păstrare.
Dintre micoze, cea mai răspândită şi mai păgubitoare boală a viţei de vie, care afectează direct strugurii, este mana produsă de ciuperca Plasmopara viticola, care produce (în unii ani sau în viile incorect îngrijite şi nestropite la timp), pierderi de o deosebită importanţă.
Infectarea ciorchinilor începe imediat după înflorire, ceea ce determină ca aceştia să nu mai dezvolte deloc boabe. Dacă infecţia se produce mai târziu-după ce boabele au atins o anumită mărime şi după ce pedicelul s-a lignificat, iar stomatele s-au închis- miceliul ciupercii pătrunde în boabe numai prin locurile de prindere pe pedunculi, se extinde în pulpă (care se brunifică), coaja devine pieloasă, se zbârceşte şi se usucă. În funcţie de intensitatea infecţiei, pe ciorchini pot apărea numai ici-colo astfel de boabe, s-au întregul ciorchine poate fi distrus. Acest tip de infecţie este cunoscut de vitivultori sub denumirea de putregai brun (brown rot). Dacă la recoltare se admit ciorchini cu boabe infectate, pe acestea se vor dezvolta ciuperci saprofite (îndeosebi Botrytis cinerea), care invadează în timp scurt întregul ciorchine. Aşa că. La recoltare trebuie eliminaţi sau dirijaţi pentru alte scopuri toţi ciorchinii ,,atinşi’’ de mană.
Lupta împotriva manei este foarte dificilă, şi necesită, pe lângă cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice asupra bolii şi ciupercii care o produce, şi o bună oarganizare, bază materială, personal calificat, care să aplice la momentul şi în perioada indicată tratamentele în vie.
Făinarea (Oidium) provocată de ciuperca Uncinula necator cu forma conidiană Oidium tuckeri este este a doua boală mult răpândită şi păgubitoare a strugurilor. Spre deosebire de Plasmopara viticola, ciuperca îşi amplifică activitatea până la recoltare. Când sunt infectate boabele aproape de maturitate, epiderma nu mai creşte, pe când ţesuturile interne şi seminţele continuă să crească, exercitând o presiune mare asupra epidermei, care crapă. Prin crăpături se observă seminţele, iar din ţesuturi se scurge tot sucul, din care cauză strugurii se veştejesc şi sunt invadaţi de ciuperci saprofite, care grăbesc putezirea întregului ciochine.

Când infecţia se produce la începutul coacerii, pe pieliţa strugurilor apar pete brune, sub forma unei reţele, care depreciază aspectul şi deci valoarea comercială a ciorchinilor.
În general, făinarea viţei de vie apare mai frecvent şi produce pierderi mai mari în zonele cu climat cald şi umed pe versanţii însoriţi, cu umiditate scăzută.
Strugurii infectaţi de Oidium tuckeri nu se pot păstra, deoarece sunt uşor invadaţi de ciuperci saprofite, care ii degradează. În orice caz, pentru păstrare este nevoie de o temperatură de -1º C până la -0,5º C.
Putregaiul cenuşiu, produs de ciuperca Botrytis cinerea, este a treia boală mult răspândită şi foarte păgubitoare a strugurilor, îndeosebi în verile ploioase şi nu prea calde. Pagubele provocate de această boală au crescut din cauza extinderii suprafeţelor cultivate cu soiuri de struguri de masă. Pierderile cele mai mari se produc când ciuperca infectează ciorchinii.


Fig. 4. Ciorchine infectat de Botrytis cinerea



Fig.5. Atac de Botrytis cinerea la strugurii depozitaţi

Infecţia se produce, de regulă, prin înţepăturile provocate de molia strugurilor, pe leziunile produse de Plasmopara viticola, Uncinula necator şi altele, prin rănile provocate de gringină şi prin alte leziuni. Pe boabele cu aceste defecte, ciuperca se instalează şi evoluează rapid, mai ales când umiditatea şi temperatura mediului sunt ridicate, fructificând abundent pe întregul ciorchine. Miceliul ciupercii trece de la un bob la altul, iar conidiile, care sunt foarte numeroase, sunt purtate de curenţii de aer şi căzând pe alţi ciorchini îi infectează, astfel că, în câteva zile, porţiuni mari din vii pot fi infectate. Sunt îndeosebi afectaţi ciorchinii adăpostiţi de frunze, care le ţin umbră şi umezeală. Pe ciorchinii mai bine aerisiţi şi însoriţi, ciuperca nu mai fructifică, ci boabele se brunifică, pieliţa se subţiază, evapotranspiraţia apei creşte şi mustul se concentrează, bobul căpătând un gust specific, plăcut. Este aşa numita fază de ,, mucegai nobil’’, care dă un gust foarte plăcut vinului. Acesta nu trebuie combătut în cazul strugurilor de vin.
După recoltare, ciuperca Botrytis cinerea continuă să se dezvolte, chiar şi dacă strugurii sunt imediat răciţi şi păstraţi la temperaturi de 0º - 0,5º C. Soiurile de struguri de masă au o sensibilitate diferită fată de atacul de Botrytis cinerea, foarte rezistenţi fiind cei din Coarnă neagră, Italia, Afuz-Ali. Pentru a reduce din pierderi după recoltare şi a încetini evoluţia ciupercii, se vor efectua sortări severe la recolare, condiţionare şi ambalare, eliminând toţi ciorchinii cu început de infecţie sau chiar boabele desprinse.
Fumigările cu SO2 distrug sporii de la suprafaţa boabelor, dar nu şi miceliul din interior, care fructifică din nou pe durata păstrării.
Charinia diplodiella produce putregaiul alb al strugurilor, dar numai în anii în care bate grindina. La noi în ţară, se cunosc numai câţiva ani în care această boală a produs pierderi serioase.

Fig. 6. Ciorchini infectaţi de Charinia diplodiella


Boala se întâlneşte numai pe struguri şi se manifestă întâi printr-o opăreală de culoare brună, care se extinde în tot bobul. Acesta se zbârceşte (prin pierderea apei), apoi se usucă complet. Pe aceste boabe se dezvoltă nisţe punctişoare albastre-cenuşii, care reprezintă picnidiile ciupercii. Pe vreme umedă, infecţia se extinde şi la boabele nelovite de grindină, cuprinzând tot ciorchinele. Ciuperca pătrunde în boabe şi prin rănile produse de insecte sau de alte ciuperci, iar perpetuarea ei de la un an la altul se face prin sporii care cad odată cu boabele infectate pe sol, unde rămân viabili mai mulţi ani. Prin leziunile provocate de această ciupercă şi prin acţiunea ei asupra strugurilor, se favorizează pătrunderea de ciuperci saprofite, îndeosebi Botrytis şi Rhizopus, care în timpul pătrării se extind distrugând mare parte din ciorchini. Boala este introsdusă în depozite prin boabele infectate aproape de reoltare. Picăturile de apă (ploaie, rouă, condens) de pe boabe, ca şi temperatura de 22-24º C favorizează producerea infecţiei şi dezvolatrea bolii.
Putregaiul negru (black rot) produs de ciuperca Guignardia bidwelii cu forma conidiană Phoma uvicola, este păgubitor pentru strugurii destinaţi păstrării ; infecţia se produce în perioada de creştere a boabelor şi până la maturitate. Pe aceste boabe apar pete brune-roşietice, şi apoi brune-închis, care se extind cuprinzând întregul bob. Evoluţia bolii se produce foarte rapid în condiţii de umiditate ridicată, de aceea apare în podgoriile din zonele umede şi în anii foarte ploioşi. Pe suprafaţa petelor se dezvoltă picnidiile cu macro şi mai rar microconidii, iar boabele infectate se zbârcesc, se mumifiază şi apoi putrezesc. Boala progresează după recoltare şi în perioada de păstrare dacă umiditatea relativă a aerului este ridicată. Pe strugurii infectaţi de Guignardia se instalează uneori ca agent secundar ciuperca Melanconium fuligineum, mult răpândită în unele tări, producând amăreala strugurilor.

Fig. 7. Infecţie cu Guignardia bidwelii pe ciorchine


Asemănătoare cu boala precedentă este excoriza viţei, produsă de Guignardia baccae cu forma picnidiană Macrophoma flaccida. Pe boabele de struguri aproape de maturitate, apar pete brune, bine delimitate de o margine proeminentă. În dreptul acestora ţesutul devine tare şi pe el apar picnidiile sub formă de punctişoare negre. Datorită pagubelor mari pe care le poate produce această ciupercă, ciorchinii infectaţi vor fi eliminaţi încă de la recolare şi apoi pe tot parcursul operaţiunilor de condiţionare, ambalare şi păstrare a strugurilor.
Diplodia uvicola şi Phoma spp. produc un putregai negru al strugurilor. Pe boabe apar pete circulare, brune-negricioase, adâncite, pe care se dezvoltă picnidiile. Simptome cam asemănătoare apar şi în urma infecţiei cu Monochaetia viticola, care diferă însă prin forma fructificaţiilor ciupercii. Caracterele de diferenţiere se constată numai la microscop.
După recoltare, strugurii de masă pot fi degradaţi de diferite mucegaiuri, între care cele mai răspândite sunt: Rhizopus stolonifer, Penicillium spp., Aspergillus spp., Cladosporium herbarum, Pestalotia spp., şi altele. Aceste mucegaiuri se constată, îndeosebi, în timpul transportului şi comercializării. În perioada de păstrare la temperatura de 0º C, evoluţia lor este inhibată.
Rhizopus produce o pâslă densă, cenuşie-negricioasă, laxă; Penicillium produce un mucegai verde sau verde-albăstrui, iar Cladosporium un mucegai cu aspect catifelat şi degajă un miros de mucegai. Aspergillus niger provoacă, de asemenea, un mucegai negru.
Când strugurii sunt scoşi din depozit pentru comercializare, aceste mucegaiuri se dezvoltă rapid şi trec de la un bob la altul, apoi de la un ciorchine la altul, producând pagube grave.
Prin gazare cu SO2 se reduce infecţia cu Penicillium şi Cladosporium, iar păstrarea strugurilor la 0º C se opreşte, de asemenea şi dezvolarea altor mucegaiuri.
În afară de bolile microbiene, strugurii pot fi depreciaţi după recoltare şi datorită fiziopatiilor provocate de diverşi factori abiotici.
Strugurii surprinşi de ger fie neculeşi, fie după recolare, se zbârcesc din cauza piererii paride a turgescenţei boabelor, care se brunifică, căpătând un aspect de opăreală. Pedicelele boabelor sunt adesea vătămate. Punctul de îngheţ al strugurilor variază cu soiul şi cu maturitatea boabelor, fiind în medie de -3º C.
La strugurii recolaţi târziu sau în condiţii de temperatură ridicată, boabele se brunifică, pierd apa şi devin moi sau uscate. În perioadele foarte calde şi însorite în timpul coacerii, strugurii sunt, de asemenea, uşor brunificaţi, îndeosebi pe partea expusă soarelui.
Utilizarea sulfului sub formă de pulbere pentru combaterea făinării provoacă pe ciorchinii expuşi mult la soare pete brune, superficiale, care afectează aspectul şi valoarea comercială a strugurilor.
Strugurii din depozite trataţi prin gazare cu SO2 pot fi depreciaţi prin albirea sau decolorarea pieliţei, mai pronunţată în jurul pedunculului, sau prin apariţia de pete pe oricare parte a boabelor. Aceşti struguri işi modifică puţin gustul. Strugurii imaturi şi cei aduşi foarte încălziţi din vie, absorb SO2 mai mult decât cei turgescenţi, maturi şi prerăciţi imediat după recoltare.
Pierderea amoniacului din instalaţiile de răcire poate să afecteze în depozite calitatea strugurilor prin schimbarea culorii din roşie în albastră sau din verde, în albăstruie-deschis. Sucul pierde din aciditate şi, ca urmare, antocianii îşi modifică culoarea.
Lipsa de apă în verile secetoase provoacă opărirea strugurilor începând de la partea opusă pedunculului. Viile cu expoziţie sudică sunt mai puternic afectate, de asemenea şi ciorchinii din apropierea solului. Boabele acestor ciorchini încep să se brunifice şi capătă un aspect de opăreală. După câteva zile, aceşti struguri se brunifică intens, apoi se usucă, si de multe ori cad. Opăreala strugurilor poate fi provocată de umiditatea relativă atmosferică scăzută, combinată cu temperatura ridicată (ALEXANDRI şi DAVID, 1964). După LAFON (1955), fenomenul este favorizat de solurile impermeabile, compacte, sensibile la uscăciune, de îmbătrânirea viţei, precum şi de sensibilitatea unor portaltoi la uscăciune. Strugurii care prezintă această fiziopatie au valoare comercială foarte scăzută şi nu pot fi păstraţi.
Urmele de deget apar pe boabele de struguri încâ verzi sub forma unei depresiuni, ca o presare cu degetul. Se pare că şi această boală este datorată tot secetei. Strugurii afectaţi de acest fenomen sunt uşor invadaţi de mucegaiuri în timpul păstrării şi au valoare comercială mai scăzută.
Grindina provoacă, uneori, rănirea boabelor, care se ususcă total sau parţial, iar prin răni pătrund microorganisme saprofite care duc la putrezire (HULEA ANA şi colab., 1982).

III DĂUNĂTORII STRUGURILOR DE MASĂ

Fig. 8. Vespa germanica

Viespile strugurilor – Vespa spp.
Ord. Hymenoptera, Fam. Vespidae


Sub denumirea generică de viespi ale strugurilor sunt cunoscute un grup de specii relativ asemănătoare reprezentate de Vespa germanica F., V. vulgaris L., V. media de Geer şi V. silvestris Scop., cu importanţă diferită în funcţie de zona ecologică. De obicei cea mai importantă este considerată Vespa germanica F.
Morfologie: Speciile având viaţă socială, adulţii prezintă variabilitate morfologică şi funcţională. O familie este formată din matcă, trântori şi lucrătoare. Vizibile şi dăunătoare sunt lucrătoarele, care au corpul de 14-18 mm lungime, cu o coloraţie formată din galben şi negru. Antenele sunt negre, capul şi toracele prezintă coloraţie preponderent neagră, iar abdomenul preponderent galbenă. Pe cap se pot distinge clipeus-ul galben, prevăzut la rândul său cu 3 puncte negre, dispuse în triunghi. În zona aflată înapoia ochilor compuşi se află o bandă transversală, galbenă, care se prelungeşte lateral până la mandibule, care sunt de asemenea galbene. Pe torace, care prezintă zone cu pete galbene mici, se află o pilozitate scurtă şi deasă, neagră. Picioarele au coxele şi trohanterele negre. Picioarele anterioare şi mijlocii au şi femurele complet negre, iar cele posterioare au numai jumătatea proximală neagră şi jumătatea distală galbenă. Tibiile şi tarsele, la toate cele trei perechi de picioare, sunt galbene. Inserţia abdomenului este suspendată. Pe abdomen se găsesc diferite zone şi pete negre, situate de regulă la marginea anterioară a urotergitelor. Abdomenul se termină intr-un ovipozitor transformat în ac veninos cu suprafaţa nezimţată.
Biologie şi ecologie: O familie are o existenţa multianuală şi îsi are sediul într-un cuib (numit şi viespar) şi este compusă din matcă, femela rămasă ,,funcţională’’ (care asigură reproducerea, înmulţirea şi coeziunea familiei), trântori (masculii care asigură fecundarea mătcii) şi lucrătoarele (care asigură hrănirea larvelor). Matca se împerechează în zbor toamna, apoi iernează în locuri adăpostite, respectiv în cuiburi. Primăvara, matca îşi formează un nou cuib, în celulele căruia depune ouăle. După 4-5 zile eclozează larvele, care sunt hrănite la început de matcă şi apoi de lucrătoare. Lucrătoarele au rolul de a aduce hrană şi de a continua construirea cuibului. Vespa germanica îşi construieşte cuiburile în sol, dintr-o pastă formată din bucăţi mici de organe de plante, aglutinate cu salivă. La suprafaţa solului, cuiburile au un orificiu, prin care lucrătoarele ies şi intră. Speciile Vespa media şi Vespa silvestris îşi construiesc cuiburile pe ramurile pomilor şi arborilor, sau pe lemnăria de pe partea inferioară a acoperisurilor caselor şi anexelor gospodăreşti.
Plante atacate şi mod de dăunare: Adulţii se hrănesc cu substanţe dulci, cum este nectarul florilor, exudatele dulci ale mugurilor, precum şi cu sucul provenit prin zdrobirea fructelor coapte şi boabelor strugurilor. Sucurile absorbite sunt utilizate pentru hrana proprie şi a larvelor din cuibare. La viţa de vie sunt preferate soiurile timpurii şi/sau semitimpurii parfumate, cum sunt Muscat Perlă de Csaba, Perla de Zala, Tămâioasă Românească, Busuioacă de Bohotin, Muscat Ottonel, Chasselas dore, etc. Pagubele cele mai mari se înregistrează la soiurile cu pieliţa boabelor mai subţire şi pulpa mustoasă, la boabele atacate de viespi rămânând numai coaja uscată, de culoare brună-ruginie.
Combatere: Combaterea chimică a diferitelor specii este dificilă, adulţii fiind relativ rezistenţi la insecticidele cunoscute şi la concentraţiile uzuale. Eficace sunt măsurile fizico-mecanice combinate cu cele chimice. Cuiburile din sol trebuie inundate cu soluţii de insecticide foarte toxice indiferent de baza lor chimică (organofosfaţi, carbamaţi şi/sau piretroizi), măsura aplicată concomitent cu astuparea orificiilor cuiburilor. Cuiburile de pe crengile arborilor şi de sub acoperişuri, vor fi adunate în sezonul rece (când insectele se află în diapauză) şi distruse mecanic sau prin ardere. Pentr evitarea construirii de noi cuiburi, se recomandă aplicarea de insecticide în locurile propice pentru construirea acestora, putându-se folosi concentraţii de 5-10 ori mai mari decât cele care se aplică uzual pe plante. (GHIZDAVU, 2004)

Molia verde a strugurilor (Eudemisul) – Lobesia botrana Den. St Schiff.
Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae

Este o specie palearctică, mai frecventă în regiunile viticole din sudul Europei (Franţa, Italia, Grecia etc.), America şi Afica de nord etc., iar la noi mai ales în podgoriile din zonele de stepă şi silvostepă. Cele mai mari pagube se înregistrează de la an la an în viile din Dobrogea şi Câmpia Română, în ultimii ani importanţa speciei crescând constant şi în celelalte podgorii, observându-se tendinţa speciei de a avansa către nord.
Morfologie: Adulţii au corpul de 7-8 mm lungime, iar anvergura aripilor este de 13-20 mm. Culoarea corpului este galbenă verzuie, iar culoarea şi ornamentaţia aripilor anterioare este complexă: pe fondul cromatic cenuşiu-cafeniu sunt trei macule brune şi dungi transversale brune care alternează cu dungi cenuşii şi franjurate pe marginile apicală şi dorsală.
Fig. 9. Lobesia botrana

Oul este eliptic, gălbui la depunere şi verzui înainte de eclozare.
Larva este omidă adevărată la completa dezvoltare, de 10-14 mm lungime, de culoare vrede-măslinie-cenuşie, cu capul, pronotul şi picioarele brune. Are mişcări vioaie, dar când este deranjată îşi dă drumul să cadă pe sol atârnând de un fir de mătăsos.
Pupa este brun-oliv, subţire, cu lungimea de 5-6 mm lungime (TEODORESCU şi colab., 2003).
Biologie şi ecologie: În regiunile din sud specia dezvoltă trei generaţii pe an, respectiv două generaţii pe an în cele mai de nord. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos alb, sub scoarţa parţial exfoliată a butucilor sau coardelor mai groase şi mai rar sub resturi vegetale, sau în sol. Apariţia adulţilor generaţiei hibernante are loc spre sfârşitul lunii aprilie, zborul eşalonându-se pe 20-30 de zile. Maximul apariţiei se înregistrează când temperatura medie zilnică a aerului este egală sau depăşeşte 15º C. Fluturii au o activitate crepusculară, şi au o longevitate de 7-12 zile (laborator de 40-60 zile). După 8-11 zile de hrănire pentru maturaţia sexuală, au loc copularea şi apoi ponta. Ouăle sunt depuse mai ales pe butonii florali, dar şi pe lăstari, frunze şi ulterior pe ciorchini. În total, o femelă depune 50-80 de ouă (maximum 110), depuse într-o perioadă de 20-30 de zile. Incubaţia durează 6-10 zile, iar primele larve aparla începutul lunii iunie. La 20-25° C dezvoltarea larvelor durează 25-32 de zile, timp în care nă pârlesc de 4 ori. La adăpostul unor cuiburi formate din fibre mătăsoase, larvele se hrănesc rozând inflorescenţele şi boabele abia formate. La completa dezvoltare îşi construiesc un cocon mătăsos în interiorul cuiburilor în care s-au hrănit şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile şi apoi, în prima jumătate a lunii iulie, apar adulţii generaţiei I. aceştia pun bazele generaţiei a doua, care se dezvoltă ca şi prima, cu deosebirea că ouăle sunt depuse pe boabele încă verzi ale soiurilor târzii, sau aflate imediat înainte de pârgă la soiurile timpurii, iar larvele se hrănesc cu pulpa boabelor. Adulţii generaţiei a doua apar la începutul lunii august şi depun ouăle pe boabele ciorchinilor soiurilor semitimpurii aflate în pârgă, şi/sau pe cei ai soiurilor tardive. Larvele generaţiei a treia consumă pulpa boabelor şi ajung la completa dezvoltare în septembrie, când părăsesc ciorchinii, se retrag sub scoarţa exfoliată, în crăpăturile butucilor şi aracilor, sub frunzele căzute, unde îşi construiesc coconii mătăsoşi în interiorul cărora se împupează şi iernează. În sud, Lobesia botrana este o specie trivoltină (zona Dobrogea, Câmpia Română): G1 (de primăvară) se dezvoltă în mai-iunie, G2 (de vară), în iulie-august şi G3 (de toamnă) în august-mai. În zonele mai nordice, depăşind latitudinea de 45-50° specia este bivoltină (Subcarpaţi, Moldova şi Transilvania): G1 se dezvoltă în iunie-august, iar G2 în august-iunie, cele două generaţii suprapunându-se cu cele ale cochilisului.
Plante atacate şi mod de dăunare: Dăunează larvele, care atacă diferit, în raport de generaţie: larvele din G1 leagă cu fire mătăsoase şi rod bobocii florali, inflorescenţele şi apoi ciorchinii foarte tineri, o larvă consumând 60-80 de boboci (flori respectiv boabe) în timpul dezvoltării sale. Omizile din G2 atacă rozând în interior boabele verzi sau în pârgă, iar larvele din G3 rod boabele în pârgă sau coapte. Larvele înconjoară organe atacate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor cuiburi specifice. Daunele provocate de omizile din G2 şi G3, sunt mărite datorită atacului în continuare al ciupercii Botytis cinerea, care se instalează în primul rând pe rănile cauzate de larve, de unde se propagă şi pe boabele sănătoase. După filoxeră, eudemisul este considerat cel mai periculor dăunător al viţei de vie, cauzând pagube directe de 10-20%, iar în anii cu invazie acestea ajungând la 30-40%. În anii favorabili putregaiului cenuşiu, pagubele pot fi de 80-100%. Soiurile cele mai sensibile sunt cele de masă Afuz-Ali, Coarnă neagră, Coarnă albă etc.
Combatere: Combaterea dăunătorului se realizează atât biotehnic cât şi chimic. Tratamentele chimice se aplică la apariţia în masă a larvelor fiecărei generaţii, momente stabilite prin cele trei criterii de avertizare: biologic, ecologic şi fenologic. În zonele favorabile dăunătorului, în anii de invaie şi mai ales pe soiurile mai atacate, sunt necesare câte două tratamente pentru fiecare generaţie, distanţate la 10-14 zile.
Combaterea chimică se poate raţionaliza prin supravegherea nivelului populaţiei cu capcane feromonale cu momeli AtraBOT.
Combaterea biotehnică se realizeaza prin lansarea parazitului oofag Trichogramma embriophagum. Se fac două lansări la fiecare generaţie: prima la 3-4 zile după maximul curbei de zbor, stabilită cu ajutorul capcanelor feromonale, iar a doua după 8-10 zile. Rezultate bune dau şi biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin – 0,3%, Bactospeine – 0,3% sau Dipel – 0,1%), aplicate împotriva larvelor ca în cazul insecticidelor chimice şi apoi insecticidele cu diferite baze chimice: Decis 2,5 EC – 0,03%, Dipterex 80 PS – 0,2%, Onefron 80 PS – 0,2%, Wotexit 80 PS – 0,2% etc. (GHIZDAVU, 2004)

Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Hb.
Ord. Lepidoptera, Fam. Cochylidae

Răspândită în Asia şi nordul Africii, în Europa, specia produce daune mai ales în partea de nord a arealului de cultură a viţei de vie, în zonele cu regim pluviometric mai ridicat (Subcarpaţii sudici, Vrancea, Moldova, Transilvania).
Morfologie: Adultul are corpul de 8-9 mm lungime şi anvergura aripilor de 18-22 mm. Capil şi toracele sunt brun-roşcate, iar abdomenul cenuşiu-gălbui. Aripile anterioare sunt albe-gălbui, cu o bandă transversală mediană brună, de formă trapezoidală, cu baza mare situată pe marginea costală. Aripile anterioare prezintă franjuri pe marginea apicală. Aripile posterioare sunt uniform colorate, cenuşii la masculi şi albe-gălbui la femele, preăzute cu franjuri pe marginile apicală şi dorsală.
Oul este oval, de 0,75-0,90 mm lungime şi 0,60-0,65 mm lăţime.
Larva, omidă adevărată, la completa dezvoltare are corpul de 12-14 mm lungime. Capul şi pronotul sunt negre, restul corpului este brun, cu negi pe care se inseră peri fini. Picioarele abdominale prevăzute cu 25-30 croşete, dispuse în coroană.

Fig. 10. Stadii de dezvoltare la Eupoecilia ambiguella


Pupa, de tip obtecta, este brună-roşcată, de 8-10 mm lungime.
Biologie şi ecologie: Specia este bivoltină, iernând ca pupă sub scoarţa parţial exfoliată a butucilor şi coardelor mai groase, în crăpăturile butucilor şi aracilor. Adulţii generaţiei hibernante apar şi zboară în a doua jumătate a lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului atinge 15° C (t°=12° C), respectiv când a treia frunză a lăstarilor are diametrul de 3 cm. Zborul lor este scurt, de la butuc la butuc, fiind crepuscular sau nocturn, cu maximum înainte de miezul nopţii. El poate loc la temperaturi cuprinse între 12° şi 27-28° C (condiţiile optime de temperatură fiind de 18-20° C şi umiditatea relativă a aerului de 60-90%). Adulţii sunt sensibili la atractanţii alimentari şî luminoşi. După 3-4 zile de la apariţia are loc copulaţia. Pentru atragerea masculilor femelele emit un feromon atractant sexual (acetat de cis-9-dodecen-1-il). Ponta începe imesiat după împerechere. Ouăle sunt depuse izolat pe ciorchini şi mai rar pe frunze. Femelele trăiesc 10-14 zile, timp în care depun 60-160 de ou. După o incubaţie de 8-15 zile, larvele neonate leagă cu fire mătăsoase 2-3 boboci florali, pătrund în aceştia consumându-le staminele şi pistilul. Pe măsură ce cresc, larvele aglomerează şi alţi boboci, flori sau boabe abia formate, pe care le consumă. Ajunse la completa dezvoltare după 20-25 de zile, începând de la sfârşitul lunii iunie, la locul de hrănire, sau în interiorul unor frunze răsucite, larvele ţes coconi mătăsoşi în care se împupează. După 10-14 zile, în a doua decadă a lunii iulie zboară adulţii generaţiei întâi, zborul lor eşalonându-se pe 3-4 săptămâni. Împerecherea şi ponta se observă la 2-3 zile după apariţie. Ouăle sunt depuse pe boabele încă verzi. Larvele, eclozate după 7-10 zile, leagă pedunculii a câte 2-3 boabe şi pătrund în ele consumându-le conţinutul. Când sunt deranjate, prin mişcări şerpuitoare, larvele coboară pe un fir mătăsos şi se ascund în crăpăturile sau sub scoarţa butucilor. După 20-25 de zile, începând de la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, larvele părăsesc ciorchinii şi se retrag la locurile de iernare, unde se împupează în interiorul unor coconi mătăsoşi.
Plante atacate şi mod de dăunare: Molia brună este polifagă, atacând în primul rând viţa de vie şi alte peste 90 de specii de plante. Dăunează larvele, care la prima generaţie , leagă cu fire mătăsoase şi rod bobocii florali, florile şi boabele tinere, iar la generaţia a doua boabele ciorchinilor înainte şi după intrarea în pârgă la soiurile timpurii sau boabele verzi ale soiurilor târzii, cărora le consumă pulpa. Atacul larvelor generaţiei a doua favorizează instalarea şi răspândirea putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea). În zonele în care ambele specii sunt prezente, perioadele şi modul de dăunare ale cochilisului sunt identice sau foarte asemănătoare cu ale primelor două generaţii ale eudemisului, identitatea speciei dăunătoare putând fi stabilită pe baza morfologiei larvelor. (GHIZDAVU, 2004)
Combatere: Instalarea în plantaţii a curselor cu feromon specific, AtraAmbig, pentru stabilirea nivelului populaţional şi avertizarea tratamentelor de combatere. Cursele se instalează în fenofaza de dezmugurire. Tratamentele chimice se justifică la depăşirea PED = 50 fluturi/capcană/săptămână. Aplicarea de tratamente cu biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis (Turingin, Entomobacterin, Dipel), acestea cauzând moartea larvelor într-un procent de 20-75% (OLTEAN şi colab., 2001).

IV TEHNOLOGIA DE VALORIFICARE ÎN STARE PROAPĂTĂ A STRUGURILOR DE MASĂ

1. Fluxul tehnologic general
Strugurii de masă ocupă locul 3, după mere şi pere, din punct de vedere al producţiei în România, însă în numeroşi ani o mare parte din soiurile mixte (grupa Chasselas) sunt vinificate parţial.
Au o mare valoare energetică (700-800 kcal/kg) şi exercită o serie de acţiuni fiziologice asupra organismului uman: alcalinizantă, mineralizantă, vitaminizantă şi terapeutică.
Păstrarea strugurilor în România se realizează într-un volum foarte redus, din care cca 50-66% sunt consumaţi în timpul sărbătorilor de iarnă. Prin prelucrare, se obţin compoturi, dulceţuri şi sucuri, foarte apreciate de consumatori.
În funcţie de însuşirile specifice şi caracteristicile comerciale, soiurile de struguri pentru masă se împart în 3 grupe:
- grupa S – soiuri superioare
- grupa M – soiuri mijlocii
- grupa O – soiuri obişnuite
Din grupa S fac parte soiurile: Afuz-Ali, Cardinal, Coarnă neagră selecţionată, Muscat de Hamburg, Triumf etc.
Din grupa M fac parte soiuri ca: Chasselas dore, Coarnă neagră, Coarnă albă, Muscat Perlă de Csaba, Perletta etc.
Soiurile obişnuite (din grupa O) nu fac obiectul păstrării în depozite.
Valorificarea strugurilor se face în 3 clase de calitate: calitatea extra, calitatea I şi calitatea a II-a, dar pentru păstrare se vor introduce în depozit numai strugurii din primele doua calităţi.
Recoltarea strugurilor destinaţi păstrării se face când aceştia au ajuns la maturitatea de consum, deoarece după desprinderea lor de pe coardă, maturarea nu mai avansează şi nici calitatea organoleptică nu se îmbunătăţeşte.
Conţinutul minim acceptabil în substanţa uscată solubilă în vederea recoltării trebuie să fie de 13-14% la soiul Coarnă neagră, 14-16% la Afuz-Ali, Muscat d’Adda, Italia şi peste 16% la Chasselas dore şi Muscat de Hamburg.
Recoltarea se face manual, cu atenţie, folosind foarfecele menţinând pedunculul şi stratul de ceară (pruină) intacte, urmată sau nu de cizelare, în funcţie de destinaţia producţiei.
Presortarea se face pe calităţi, astfel: la calitatea extra se aleg ciorchinii de minin 200 grame (150 grame la soiurile cu bobul mic), fără defecte, caracteristici soiului, cu boabe întregi, bine dezvoltaţi, tari, bine prinşi în ciorchine şi acoperiţi cu puină; la calitatea I se admit ciorchini cu 50 grame mai uşori, iar la calitatea a II-a sunt admişi numai strugurii ce corespund condiţiilor de calitate minime, cu media 10% ciorchini necorespunzători, dar fără a fi putreziţi, alteraţi sau improprii consumului.
Concomitent cu presortarea se face şi cizelarea, dacă situaţia impune acest lucru. Cizelarea constă în îndepărtarea de pe ciorchine a boabelor crăpate, necoapte, atacate de insecte, mucegăite etc. Dacă există un mob mucegăit, odată cu îndepărtarea lui se vor elimina şi cele din jurul său, aparent sănătoase, dar la acre este posibilă o infecţie ascunsă.
Operaţia de cizelare se efectuează prin luarea ciorchinilor de peduncul, ridicarea lor la nivelul privirii şi rotirea lor înceată îndepărtând prin tăiere cu foarfeca toate boabele cu defecte, ciorchinii fiind aşezaţi apoi în lădiţele de depozitare.
Ambalarea strugurilor de masă se face în lăzi cu o capacitate de 5-12 kg, confecţionate din lemn; tipurile C, S, III şi IV sau din material plastic (model 1 şi model 2). Pentru export sau pentru păstrare se utilizează lăzi noi, tipul IV, cu o capacitate de 5-6 kg. Pentru păstrare sau la cererea beneficiarului extern, ciorchinii se aşează cu pedunculul în sus.
Rahisul, după recoltare, pierde uşor apa prin evaporare şi transpiraţie, sau în avantajul boabelor, ofilindu-se. Culoarea lui se modifică, devenind gălbuie apoi brună. Zilnic pierde apă în proporţie de 0,5-0,8%, ceea ce în condiţii normale ale mediului ambiant determină depăşirea pragului de ofilire în 3-6 zile.
Prevenirea deshidratării strugurilor de masă (rahisul mai accentuat, fiind erbaceu), în ultimele ţări mari cultivatoare (Grecia, Italia, Spania etc.) se realizează prin ambalarea acestora în peliculă de PE în formă de sac, cu laturi care se pot plia, acoperind conţinutul, iar pentru a asigura o protecţie de până la o săptămână, se practică prerăcirea cu aer rece, la 8° C şi un tratament preventiv cu SO2 gazos, timp de 20 de minute, în concentraţie de 0,5-1%, efectuat în încăperi special amenajate.
Transportul strugurilor pe distanţe mai mici se face cu remorci tractate, iar pe distanţe mai mari, cu autovehicule izoterme.
Mijloacele auto neprotejate se vor acoperi cu prelate, pentru a feri strugurii de praf, vânt, precipitaţii, radiaţia solară directă etc.
Exportul se efectuează cu mijloace auto tip autocamion sau vagoane RCT pe calea ferată. O atenţie sporită se va acorda fixării lăzilor, pentru a elimina şocurile şi trepidaţiile pe durata transportului.
Păstrarea strugurilor de masă, o perioadă mai îndelungată, cu menţinerea calităţii la un nivel optim, este îngreunată de caracteristicile acestui produs şi anume:
- prezenţa rahisului supus deshidratării şi brunificării
- fregilitatea epidermei boabelor
- predispoziţia boabelor la separarea de pedicel
- sensibilitatea faţă de putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care este sporită de conţinutul de glucide şi de umiditatea relativ ridicată din spaţiul de depozitare.
Strugurii de masă se păstrează în depozite frigorifice cu atmosferă normală (specializate şi de tip universal) şi de depozite cu ventilaţie naturală.

2. Păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă controlată, de tip specializat
Capacitatea acestor depozite este cuprinsă între 1500 şi 2000 tone, ele fiind dotate, pe lângă instalaţia deprodus frig artificial, şi cu o staţie de distribuirea SO2, comună pentru toate celulele depozitului.
Capacitatea optimă a unei celule pentru păstrarea strugurilor de masă este de 100-200 tone. În fiecare celulă, sub plafon, pe peretele de la intrare, sunt instalate 1-2 baterii de răcire, care, în dreptul ventilatoarelor sunt prevăzute cu conducte de transport a dioxidului de sulf.
Pe acelaşi perete cu bateriile de răcire sunt fixate canale de evacuare a SO2 din celulă, confecţionate din tablă, de formă pătrată în secţiune.
Ambalarea pentru păstrare se face cu struguri omogeni, într-un singur strat, cu pedunculul în sus, suficient de strâns (5 kg capacitate), dar fără tasare şi fără a depăşi marginile superioare ale lădiţei (14 cm). Lădiţele se paletează în:
a) palete cu montanţi metalici cu dimensiunile de 1,2 x 0,8 x 1,4 m, unde încap 64 de lădiţe tip IV (8 x 8).
b) Palete din lemn cu montanţi şi cadru superior din metal cu dimensiunile de 1,2 x 1 x 1,7 m, unde încap 100 lădiţe tip IV (10 x 10).
Pe cât posibil, strugurii vor fi introduşi la păstrare în ziua recoltării, în spaţiul unde s-a realizat temperatura iniţială de 8-10º C. Strugurii se depozitaează în loturi cât mai uniforme ca stadiu de maturare şi durată de păstrare preconizată şi nu se asociază în aceleaşi spaţii cu alte fructe sau legume.
Depozitarea paletelor cu montanţi, încărcate cu lăzi, se face pe 4 niveluri, compact în stive bloc, până la 5-6 m înălţime (palete de uz general), respectiv 7,14 m (palete de depozitare). Între pereţii celulelor şi marginile stivelor se lasă un spaţîu de circulaţie de aproximativ 20 cm, iar entral un culoar cu lăţimea de aproximativ 0,8-1,0 m. Între stivele de palete se lasă un spaţiu de 5-10 cm, toate aceste locuri libere, permiţând în timpul efectuării tratamentelor, o mai bună difuzare a SO2 la fiecare ambalaj, precum şi la posibilitatea efectuării controalelor pe durata păstrării.
Condiţii de păstrare
Temperatura optimă este cuprinsă între limitele 0º C...+1º C, cu menţiunea că sub 0º C se produce îngheţul rahisului şi ulterior al boabelor, în timp ce la valori de peste 1º C se intensifică procesele de metabolism.
Umiditatea relativă optimă în celula depozitului este de 90-95 %, dar favorizează atacul de Botrytis cinerea, de aceea în mod obişnuit, păstrarea se realizează la 85-90%. O umiditate relativă mai scăzută provoacă ofilirea rahisului, uscarea pedicelelor şu zbârcirea boabelor.
Viteza de circulaţia a aerului are valoarea optimă de 0,2 m/s şi trebuie să asigure distribuirea în toate ambalajele din celulă, a temperaturii şi umidităţii relative a aerului.
Preocupările la nivel mondial, pentru prevenirea atacului de Botrytis cinerea şi prelungirea duratei de păstrare a strugurilor de masă s-au concretizat prin punerea la punct în spaţiul de păstrare a unei compoziţii gazoase de 0,5 – 1% O2 la temperatura de 0º C.
Observaţiile făcute după 2, 3 sau 4 luni de la păstrare au arătat că atacul de putregai produs de Botrytis cinerea s-a redus cu 55-60%.
Durata de păstrare este considerată optimă până în momentul în care la struguri se observă primele semne de szârcirea boabelor, modificarea culorii şi desprinderea lor de pe rahis.
Păstrarea strugurilor de masă, eficient, economic este evidenţiată de la soi la soi, fiind între 1-2 luni (Chasselas dore, Muscat de Hamburg) şi 5-6 luni (Chasselas Napoleon, Regina Nera).

3. Îngrijiri pe durata păstrării strugurilor
Pe durata păstrării strugurilor de masă este necesară luarea unor măsuri în vederea menţinerii calităţii o durată cât mai lungă de timp, principalele probleme fiind generate de apariţia bolilor criptogamice produse de Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) şi Penicilium spp. (putregaiul moale) etc.
Astfel tratamentele periodice cu SO2 sunt obligatorii în prezent, pentru prevenirea manifestării atacului de Botrytis cinerea, Încă din primele zile ale depozitării. Aceste tratamente întârzie, dar nu pot elimina apariţia şi dezvoltarea putregaiului cenuşiu, care infectează strugurii în cursul vegetaţiei, în vie mai ales în anii ploioşi.
Instalaţia de alimentare cu SO2 (folosit în stare lichefiată) se găseşte în afara depozitului şi este prevăzută cu câte un robinet pentru fiecare celulă astfel încât tratamentul se poate aplica diferenţiat, după necesităţi.
Imediat după umplerea şi închiderea celulei se efectuează primul tratament cu SO2 în concentraţie de 1%, numit şi tratament de dezinfecţie, folosindu-se 28 g SO2 lichefiat pentru fiecare m³ de spaţiu liber din celulă.
Ulterior, fazial, la 7-10 zile, se efecuează tratamente pentru a preveni apariţia şi evoluţia bolilor criptogamice, folosind SO2 în concentraţie de 0,25%, adică 7 g/m³ de spaţiu liber. Durata tratamentelor este de 20-30 de minute , sulfitările prelungite producând decolorarea boabelor.
Păstrarea SO2 se face în butelii de oţel, iar dozarea lui se face gravimetric (prin cântărirea buteliei) şi volumetric (folosind sulfitometrul). Sulfitometrul se goleşte prin intermediul unei conducte care trece printr-un container încălzitor (la 60-80º C) şi continuă cu o pompă de vaporizare prin care se distribuie SO2 în celulă. Eliminarea SO2 se realizează cu ajutorul unor ventilatoare, sau acolo unde sunt prevăzute, epuratoare verticale cu duşuri de apă în care s-a dizolvat sodă (Na2CO3). Aerisirea se efectuează cu aer, recirculat de 40-50 de ori în 24 de ore.
La interval de 3-4 zile şi mai ales spre sfârşitul perioadei de păstrare se controlează starea fitosanitară a strugurilor, iar dacă încep să apară deprecieri calitative, se trece la valorificarea imediată.
Parametrii de păstrare (temperatura şi umiditatea relativă a aerului) se urmăresc şi se înregistrează de 3 ori/ zi, în fiecare celulă.
La sistarea păstrării, se va evita formarea condensului, prin adaptarea treptată la temperatura mediului ambiant. Pentru livrare se poate face o cizelare sau o eliminare a boabelor crăpate şi a celor atacate de boli, iar valorificarea trebuie realizată în maxim 2-3 zile.
În ţările mari producătoare de struguri de masă se foloseşte tot mai mult la valorificarea acestora, generatoare cu SO2 pentru fiecare ambalaj.
Generatoarele sunt reprezentate de pachete sau folii alveolare care conţin metabisulfit de sodiu (Na2S2O2).
În contact cu umiditatea din ambalaj şi în prezenţa CO2 generatoarele degajă SO2 în proporţii de circa 30-35% din greutatea iniţială. Strugurii sunt păstraţi în lădiţe căptuşite cu o folie de polietilenă în formă de sac, cu laturile acoperitoare. Generatorul de SO2 se aşează deasupra ciorchinilor, iar laturile sacului se îndoaie, învelind strugurii şi placheta generatoare cu Na2S2O2.
Generatoarele cu difuziune rapidă asigură o conservare de 2-3 luni. Generatoarele combinate sunt cele mai bune, îmbinând ambele tipuri de emisie a SO2 şi care menţin calitatea strugurilor peste 2 luni (60-75 zile) la 0º C, cu pierderi de 4-6%.
4. Păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă normală de tip universal
Sunt preferate depozitele la care ventilaţia aerului rece în celule se face pe la partea superioară, acesta circulând de sus în jos. La nivelul pardoselii şi de-a lungul celor doi pereţi lungi se instalează câte un canal de ventilaţie confecţionat din tablă, cu secţiunea pătrată şi cu latura de circa 80 cm, prin care se elimină SO2. fiecare dintre aceste canale comunică la unul dintre capete cu exteriorul, prin intermediul unor deschideri î peretele celulei. Aceste deschideri sunt folosite numai în momentul evacuării SO2 după tratament, iar restul timpului sunt bine închise cu obloane etanşe. Canalele din tablă prezinţă lateral, pe pereţii orientaţi către interiorul celulei, ,ai multe deschideri care permit pătrunderea şi evacuarea SO2.
Tratamentele de sulfitare, în lipsa instalaţiei speciale, se pot efectua cu sulf solid, care se arde în cutii metalice sau în tăvi de tablă, amplasate în mai multe puncte dispersate în celulă, cu respectarea măsurilor PSI (strat de nisip de 5-6 cm). Norma de consum este de 14 g/m³ spaţiu liber pentru primul tratament cu 1% SO2 şi 3,5 g/m³ pentru următoarele, cu 0,25% SO2, iar pentru omogenizarea atmosferică se recomandă funcţionarea ventilatoarelor.

5. Păstrarea strugurilor de masă în spaţii cu ventilaţie naturală
În anii favorabili climatic, când se obţin recolte sănătoase şi de calitate, strugurii de masă se pot păstra şi în spaţii cu ventilaţie naturală.
Igienizarea încăperilor se efectuează prin văruirea pereţilor şi arderea sulfului (20-25 g/m³) urmând să fie ţinute închise 2-3 zile şi apoi se aerisesc bine.
Strugurii se păstrează în lădiţe de tip IV, stivuite până la înălţimea de 1,5 m (10-12 rânduri), în blocuri, lăsând între ele şi la pereţi, spaţii libere de 50 cm pentru aerisisre şi control. Când aerul este mai rece noaptea, se aeriseşte repetat, pentru reducerea temperaturii din interior, iar în zilele călduroase de toamnă, se închide accesul aerului (obloane, uşi, ferestre, coşuri de ventilaţie). În zilele cu temperatură scăzută se poate aerisi şi ziua (nu sub 0º C). Sulfitarea se face prin arderea sulfului, în dozele menţionate, însă mai frecvent, odată la 3-5 zile, urmat de eliminarea SO2 după 30 de minute. Controlul stării de păstrare se face zilnic, iar pierderile sunt de peste 5-6% lunar (BECEANU şi colab., 2003 ).


Importanţa culturii piersicului

1. Importanţa culturii piersicului

1.1 Origine, areal de răspândire

Specia piersicului nu este originară din Persia, aşa cum s-a crezut mult timp, iar cercetătorii au demonstrat că este originară din China, unde se cultiva cu 2000 de ani înainte de a fi cunoscută şi preluată de vechii greci si romani. În Europa, piersicul a fost introdus la inceputurile erei creştine, dar cultura s-a dezvoltat mai mult in secolele XVIII- XIX.

Piersicul, in Europa se cultivă în majoritatea ţărilor, dar marea producţie europeană de circa 4 milioane tone se obţine în câteva ţări şi anume: Italia, Spania, Grecia, Franţa, Moldova şi Romania. Pe continentul Asiatic supremaţia o deţine China.

1.2 Importanţa culturii

Piersicile sunt foarte mult solicitate de consumatori, atât ca fructe proaspete cât şi prelucrate în diferite produse. Pentru multe popoare din zonele cu climat rece, ele sunt considerate delicatese, fructe exotice.

Cererea mare pentru aceste fructe este determinată de însuşirile lor calitative si tehnologice: fineţea pulpei, aroma specifica, conţinutul bogat în zahar, aciditate şi alte substanţe utile organismului.Valoarea alimentară a piersicilor rezultă din compoziţia lor completă si echilibrată: apă: 82,6-91,4, substanţă uscată: 10,0-21,5 g, zahăr total: 6,38-14,7 g, aciditate: 0,22-0,95g, substanţe proteice, substanţe pectice, substanţe minerale (P, K, Mg, Fe), celuloză, vitamina C şi alte vitamine cum ar fi P, PP, E, B1, B2, B9 (V. Cociu, 1993). Valoarea energetică a fructelor este de 34-76%, mai redusă decat a caiselor.

În stare proaspată, piersicile stimuleaza secreţia gastrică, uşurează digestia, sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive si arterioscleroza, reduc conţinutul de colesterol din sânge, sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare renale şi a anemiilor. Piersicile sunt apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, compoturi, gemuri, nectar, fructe congelate, lichioruri, distilate, etc.

1.3 Producţia mondială de piersici

Producţia mondială de piersici este cu mult mai mare, în raport cu caisul, de circa 11 milioane tone, ponderea cea mai mare fiind realizată, în ordine, de Asia, Europa, America de Nord, America de Sud, Africa, America Centrală şi Oceania.

Ca obiective principale mondiale se vor căuta să se obţină soiuri cu rezistenţă la ger, la boli, soiuri mai timpurii şi soiuri mai târzii cu fructe mari, peste 70g/buc, şi o culoare atrăgătoare.


1.4 Situaţia actuală şi cultura piersicului în România

În România, cultura piersicului este foarte veche, fiind introdusă de greci sau romani, la început ca pomi izolaţi, apoi în culturi organizate. Ţara noastră reprezintă aproape limita nordică de cultură eficientă, având totuşi zone favorabile pentru această cultură (G. Grădinariu 2002). Între anii 1970-1990 această cultură s-a extins foarte mult ajungând la 11 mii hectare, cu o producţie de circa 80 mii tone. După anii 1990, şi cultura piersicului a cunoscut un declin accentuat, producţiile situându-se în jur de 18000 tone. Cea mai mare producţie în România este obtinută în cele douţ judete, Constanţa si Bihor (peste 50%), urmate de Dolj, Timiş Arad, Satu Mare şi zona municipiului Bucureşti, dar sunt condiţii ca această specie să fie cultivată în majoritatea zonelor pomicole ale ţarii unde factorul temperatură nu este limitativ (G. Grădinaru 2002).

2. Particularităţi biologice

a. Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri şi portaltoi

Genul Persica cuprinde 5 specii dintre care în lucrările de ameliorare de importanţă majora este specia Persica vulgaris care are 2 varietăţi botanice: rosaeflora, cu flori de tip rosaceu si campanulaeflora, cu flori de tip campanulat. Fiecare varietate cuprinde 2 subvarietăţi botanice: lanuginosa, la care pieliţa fructelor este pubescenta (piersici propriu-zise şi pavii) şi nucipersica la care pieliţa fructelor este glabra (nectarine si brugnone).

În funcţie de culoarea pulpei fiecare subvarietate cupriinde 3 forme:
- leucocarpa: fructe cu pulpa alba
- xantocarpa: fructe cu pulpa galbena
- hematocarpa: fructe cu pulpa roşie

Persica ferganensis (Piersicul de Fergana), se cultivă în Asia şi China, recent a pătruns şi in ţara noastră, are fructe sferic turtite,bogate in zahăr, aşa numite piersici ,,sandwich”.

Persica davidiana (Piersicul lui David) este o specie cultivată ca plantă de ornament în China, rezisentă la ger (-40°C) şi la secetă. Prezintă 2 varietăţi: una cu flori trandafirii şi alta cu flori albe imaculate.

Persica mira (Piersicul Mira), creşte ca arbustoid, înfloreşte târziu, fructele au sâmburi mici şi netezi.

Persica kansuiensis (Piersicul de Kansu), este stămoşul soiurilor cu pulpa roşie, sangvine. Este important în amelioarea portaltoilor.

b. Cerinţe faţă de factorii de mediu

Fiind originar din zonele calde ale Asiei Centrale, piersicul manifestă cerinţe mari faţă de căldură fiind depaşit în această privinţă doar de cais şi migdal. El creşt şi fructifică bine în zonele cu veri călduroase şi ierni blânde din arealul podgoriilor, cu temperaturi medii anuale de 10-11,5°C.

Pragul biologic pentru umflarea mugurilor este de 6,5°C, iar pentru deschiderea florilor de 10,5°C, optimul termic pentu înflorit fiind de 13-16°C. Dacă anul climatic este normal şi gerurile vin treptat, mugurii floriferi ai piersicului rezistă până la -23…-25°C, dacă gerul survine brusc, după o perioada relativ călduroasă, temperaturi de -10…-12°C pot afecta mugurii de rod.

Perioada critica este, de altfel ca la majoritatea mugurilor pomilor fructiferi, primăvara dupa pornirea in vegetaţie, când pragul de rezistenţă la piersic este de -4,9°C în fenofaza de buon roz, (faza C-D); -3,8°C la înflorirea deplina (faza F) şi -2,1°C după legarea fructelor (faza H).

Nevoia de frig a piersicului este de 750-1200 ore (în funcţie de soi) cu temperaturi inferioare pragului biologic.

În timpul perioadei de vegetaţie, piersicul necesită 1200°C pentru maturarea soiurilor timpurii, 3000°C pentru maturarea soiurilor târzii şi o temperatură medie de 16°C.

Printre soiurile mai rezistente la ger se numără soiurile de pavii: Babygold 7, Vivian, Fortuna şi Vesuvio; soiuri de nectarine: Nectared 4, Nectared 6; soiuri de piersic: Redhaven şi Halehaven.

În grupa soiurilor cu muguri florali slab rezistenţi la ger intră: Cardinal, Elberta, J.H.Hale, Flacăra şi Frumos de Băneasa. In ceea ce priveşte temperatura soiului, minima de creştere a rădăcinilor este de 6-7°C, optim de creştere 24°C, iar la 35°C creştea încetează.

Creşterea rădăcinilor începe cu 3-4 saptamâni înainte de înflorit şi înregistrează două maxime: unul primăvara (mai-iunie) şi altul toamna (octombrie-noiembrie).

Nevoia de lumină a piersicului este mai mare decat a majorităţii speciilor pomicole cultivate în ţara noastră, fiind depăşit din acest punct de vedere de migdal şi smochin.

Datele din literatura de specialitate menţionează că în cursul perioadei de vegetaţie necesită minimum 1520 ore de insolaţie.

Cercetările făcute la soiul Elberta arată că în interiorul coroanei, cantitatea de lumină este de 4 ori mai mare decat în câmp. De altfel, lipsa luminii în coroană este prima cauza care duce la degarnisirea ei şi duce la obţinerea de fructe de slaba calitate. Prin urmare plantele de piersic vor fi amplasate pe expoziţii sudice, sud-estice şi sud-vestice şi se vor folosi distanţe de plantare şi forme de coroană care folosesc la maxim lumina.
Alături de cais şi migdal, piersicul este o specie rezistentă la secetă. Putând fi cultivat fără irigare în zone cu precipitaţii peste 550-700 mm annual. Insuficienţa apei are repercursiuni negative asupra pomilor şi anume, fructele rămân mici, alungite, turtite lateral cu pubescenţă si pieliţă grosieră, fără suculenţă, astringente (Elberta) şi cu raport nefavorabil între pulpă şi sâmbure. De aceea în zonele cu precipitaţii insuficiente se impune irigarea, la care, piersicul răspunde bine.

Excesul de umiditate este şi el dăunător, determinând asfixierea rădăcinilor (la o durată mai mare de două săptămâni) sensibilizând pomii la atacul bolilor criptogamice.Un timp răcoros şi umed accentuează căderea fiziologică accentuată a fructelor.

Piersicul necesită soluri fertile, profunde, bine drenate, fiind sensibil la asfixierea radiculară, cu un pH cuprins intre 5,5 şi 7,5.

Conţinutul în calcar activ nu va trebui să depăşească 7% în cazul altoirii pe piersic franc şi 15% în cazul altoirii pe migdal.

Ca tipuri de soluri piersicul preferă solul brun roşcat de pădure, cernoziomuri, nisipuri şi soluri nisipoase. Indiferent de tipul de sol pânza freatică va trebui să fie sub adâncimea de 2m.


c. Caracteristici morfologice şi de producţie

Piersicul altoit pe piersic franc formnează un sistem radicular bogat, bine ramificat care depăşeşte de 1,7-2 ori raza proiecţiei coroanei şi amplasat la adâncimea de 15-80 cm. In solul brun roşcat de pădure unele rădăcini pătrund la 3m adâncime înc ă din pepinieră, ceea ce dovedeşte că sistemul radicular al piersicului are o putere de străpungere a solului pe verticală.

Piersicul altoit pe migdal are un sistem radicular mai puţin dezvoltat dar mai profund decât cel altoit pe piersic franc.

În primii ani de viaţă piersicul creşte viguros. Dacă nu se fac intervenţii de tăiere pomii se degarnisescşi se epuizează repede producând fructe puţine şi de calitate slabă. Tăiat an de an piersicul îşi meţine permanent echilibrul între creştere şi fructificare pe toată durata vieţii.

Piersicul deţine după migdal locul doi în ceea ce priveşte capacitatea de lăstărire anticipată formând mai ales la pomii tineri 1-2 serii de lăstari anticipaţi pe vară. O pondere mai mare de lăstari anticipaţi în coroana pomilor indică fie o încărcătură mică de fructe în anul respectiv fie o tăiere prea severă.

Ramura de rod de bază la piersic este ramura mixtă. Alături de aceasta piersicul mai rodeşte pe ramuri salbe, buchete de mai şi ramuri anticipate. La rândul lor ramurile anticipate pot fi mixte anticipate, salbe anticipate, buchete antciipate. Ramurile salbe şi ramurile buchet se întâlnesc mai ales la pomii debili intraţi in declin, suferinzi sau supraîncărcaţi cu rod.

Piersicul înfloreşte timpuriu, la cca 12 zile dupa cais şi concomitent cu unele soiuri de migdal, cireş, vişin, prun şi păr. În cadrul unui soi deschiderea florilor de eşalonează pe o perioadă de 5-7 zile.

Majoritatea soiurilor de piersic sunt autofertile. Polenizarea se face deseori în cadrul aceleiaşi flori, înainte de deschiderea ei. Florile fecundează în proporţie de 59-90% în funţie de soi, vârsta pomilor, condiţiile de climă. Din fructele legate cad fiziologic 30-40%. Se cunosc şi soiuri de piersic autosterile (J.H.Hale, Firegold).

În primele patru săptămâni după legat piersicile cresc lent 0,7-1,12 g/zi, iar în etapa întăririi sâmburilor creşterea fructelor se reduce şi mai mult 0,31-0,66 g/zi. După ce se întăresc sâmburii ritmul creşterii fructelor devine cu atât mai accentuat cu cât epoca de coacere este mai timpurie.

Piersicul are o perioada de vegetaţie lunga. Frunzele cad în a doua jumătate a lunii octombrie şi in noiembrie.

Piersicul începe să formeze fructe încă din anul al 2-lea de la plantare, dar producţii economice se obţin începând cu anul IV. Această specie nu are alternanţă de rodire.

Potenţialul productiv la piersic este foarte mare.În livezi intensive se pot obţine 20-25 t/ha fructe. O condiţie de baza este realizarea de plantaţii încheiate fără goluri. Completarea golurilor se face în primii ani deoarece în plantaţii de peste 8-10 ani completatea golurilor nu mai este rentabilă.

Fenomenul crăpării sâmburilor apare cu frecvenţă la soiruile cu coacere timpurie şi extratimpurie: Madeleine Pouyet, Mayflower, Springtime, Blazing gold, Cardinal etc. şi în anii cu primăveri reci. Fenomenul se amplifică dacă se udă abundent în perioada de la începutul întăririi sâmburilor. Când pomii au multe fructe, puţine dintre acestea au sâmburii crăpaţi. O rărire timpurie şi intensă a fructelor accentuază fenomenul de crăpare.

Gomoza (apariţia scurgerilor de clei) este determinată de ger, atac de insecte şi boli, lovituri de grindină, răni accidentale. Când scurgerile sunt sporadice şi de mică intensitate nu sunt necesare intervenţii tehnologice. Dacă scurgerile iau amploare acestea trebuie curăţite până la lemn sănătos, dezinfectate cu sulfat de cupru 3-5% şi acoperite cu mastic.

In cazul altoirii pe portaltoi franc plantaţiile de piersic produc economic 14-16 ani.În zonele cu favorabilitate ajunge până la 18-21 ani.

3. Studii ale factorilor de mediu din zona Câmpia Turzii


3.1 Geografic si administrativ

Oraşul Câmpia Turzii este situat în depresiunea Turda-Câmpia Turzii. Din punct de vedere fizico-geografic această depresiune face parte din Câmpia Transilvaniei şi este mărginită la vest de Culmea Trascău, la nord de Culmea Feleacul şi de continuarea ei prin Dealurile Turzii, la est de Câmpia Transilvaniei, iar la sud de Podişul Târnavelor.

Din punct de vedere economico-geografic oraşul Câmpia Turzii este situat în culoarul Arieşului din zona cursului său inferior.

Munţii Apuseni, prin Culmea Trascăului, sunt legaţi de Podişul Transivaniei printr-o largă depresiune a culoarului Mureşului, care, în sectorul nordic, include depresiunea Turda- Câmpia Turzii. Configuraţia acestei depresiuni este caracterizată de zona înaltă de coline numită Podişul Măhăceni. Aceasta este o continuare a Piemontului Vinţului de sub culmea Trascău, fiind înconjurat de zone joase (culoarele Arieşului şi Uioarei).

Depresiunea Turda-Câmpia Turzii a fost ,,sculptată” de Arieş, râul lărgindu-şi valea progresiv, de la oeşirea din munţi, tăind în malul stâng înalt şi abrupt şi dezvoltând în dreapta un complex de terase netede şi etajate. Pe acete terase este aşezat şi municipiul Câmpi Turzii.

Ca altitudine, vatra municipiului este cuprinsă intre curbele de nivel 300-305 m. Altitudinea maximă din apropiere, de 520 m, se află pe teritoriul comunei învecinate, Călăraşi.

Coordonatele geografice ale centrului municipiului Câmpia Turzii sunt 46°32’40” latitudine nordică şi 25°53’ latitudine estică.

Terenul pe care se înfiinţeazã plantaţia este situat pe una din terasele râului Arieş.


3.2 Hidrografia şi hidrologia

Reţeaua hidrgrafică din depresiunea Turda-Câmpia Turzii se caracterizează printr-o densitate mică şi o pantă redusă de scurgere a apelor, având ca principal curs de apă râul Arieş. Acesta îşi are obârşia în Munţii Bihor şi străbate Munţii Apuseni de la V către E. După ieşirea din defileul de la Buru, Valea Arieşului se deschide larg, mai ales pe dreapta, unde sunt extinse mai multe terase, având o pantă de scurgere scăzută, de 1,86%, între Turda şi Poiana, şi de 0,33% între Poiana şi confluenţa cu Mureşul. Curgând din partea de N şi E a Câmpiei Turzii, Arieşul îşi schimbă de aici direcţia din VE spre S-SE.

Văile sale afluente sunt largi, având pantă mică de scurgere, slab ramificate, iar în cuprinsul lor se întâlnesc mlaştini. Afluenţii pe dreapta sunt Valea Trăsnită, care izvorăşte dintr-o zonă cu exces de umiditate în NE satului Bogata şi se varsă la SE de municipiu, în hotarul acestuia către Viişoara, şi pârăul Racoşa, al cărui izvor se află pe terasa I, în S fostei comune Poiana, într-o zonă cu exces de umiditate, şi se varsă la periferia municipiului, în apropierea cartierului Sâncrai. Pe stânga, singurul afluent este părăul Bogăţelul-denumire locală a Văii Florilor.

Prin analogie cu datele de la punctul hidrometric Turda, debitul minim al Arieşului a fost de 2,5 m3/s, iar cel mediu de 22 m3/s. Volumul maxim al scurgerii se inregistrează în aprilie, adtorită topirii zăpezilor şi precipitaţiilor abundente, având viituri mari, mai ales în mai şi iunie. Minimele apar în septembrie, datorită precipitţtiilor reduse.


3.3 Climatic

Din punct de vedere al climei, depresiunea Turda-Câmpia Turzii are caracter de depresiune adostită faţă de circulaţia vestică a aerului, fiind influenţată, evident, şi de unităţile fizico-geografice care o înconjoară. Această aşezare a Cămpei Turzii într-o zonă depresionară, face ca aici să fie influenţătă de fohn, adică de coborâre spre depresiune a maselor de aer, fenomen care este totuşi mult accentuat aici. Acest fenomen climatic determină o temperatură mai ridicată decât în regiunile înconjurătoare şi totodată preciriteţiile sunt mai reduse. De asemenea, caracteristic pentru această zonă depresionară este apariţia inversiunilor de temperatură datorită acumulării aerului rece.
Durata de strălucire a soarelui faţă de durata posibilă de insolaţie aici(4468,7 ore/an) reprezintă, în medie, 43%.


3.3.1 Regimul termic

Valoarea temperaturii medii anuale la Câmpia Turzii este de 8,7°C, cifră ce se apropie de valorile termice din partea centrală a depresiunii Transilvaniei, fiind însă mai mică decât a regiunii sud-vestice, unde pătrunderea curentului de aer pe Valea Mureşului ridică temperatura medie anuală. Din datele cunoscute rezultă că cea mai ridicată temperatură la Câmpia Turzii a fost de 39°C, iar cea mai coborâtă de -32,6°C. Semnificativ este aici numărul mare de zile cu îngheţ, în medie 130,8 pe an. Zilele calde de vară sunt în medie de 56,9 pe an.

3.3.2 Regimul pluviometric si umiditatea atmosferică

Harta precipitaţilor medii anuale indică pentru culoarul depresionar Turda-Alba Iulia izolinia de 600 mm drept limită a cadrului depresionar, iar cantitatea de precipitaţii căzută în medie pe an la Câmpia Turzii a fost de 538,7 mm. În anii cu activitate ciclonică frecventă cad percipitaţii şi peste 850 mm, însă în anii deficitari valoarea acestora este în jur de 350 mm. Cantitatea de precipitaţii repartizată în perioada de vară (42,6%) este mai mare decât aceea care revine anotimpului de toamnă (20,1%) Si iarnă (12,1%). Precipitaţiile medii lunare au valorile cele mai mici în februarie (19,8 mm), fiind caracteristice climatului temperat continental.

Numărul mediu al zielor cu percipitaţii este de 111 pe an, fiind egal cu cel al zilelor senine. Primele ninsori apar, de regulă, la sfârşitul lunii noiembrie şi ţin până în primele zile ale lunii martie.

3.3.3 Regimul eolian
Regimul vântului are aici o frecvenţă mare în lunile de primăvară, depăşind 60%. Atunci are şi o tărie maximă, datorită intensificării circulaţiei vestice şi a pătrunderii ei pe culoarul Mureşului sau taversând Munţi Apuseni, ajungând în depresiune sub forma de fohn. Valori minime ale frecvenţei şi tăriei vântului sunt în lunile de iarnă, datorită stagnării maselor de aer mai mult timp în depresiune. Direcţiile vântului cele mai frecvente în cursul anului sunt NV, SV şi SE, dar ele diferăpe anotimpuri (iarna şi toamna predomină vântul de SV, primăvara şi vara cel de NV). Viteza medie a vântului este de 3 m/s, având o valoare mai mare pe diecţia NV (5,3 m/s) urmata pe direcţia N (3,4 m/s).

3.4 Vegetaţia

Datorită particularităţilor reliefului, vegetaţia este variată şi urmareşte treptele de relief. Etajul silvostepei corespunzator Câmpiei Transilvaniei, este reprezentat de pajişti situate pe cursurile apelor şi pe versanţii sud-estici. Parcela aleasă pentru înfiinţarea plantaţiei este situată pe una din terasele Arieşului. Terenul a fost folosit înainte pentru agricultură pe porţiunea amplasata pe o panta de sub 15%, iar porţiunea de deal a nu a avut nici o folosinţă. Pe terenul agricol, în primăvara premergătoare înfiinării livezii a fost semãnat cu porumb zaharat, soiul Allure F1 care este un soi timpuriu şi care eliberează terenul cel târziu în a doua decadă a lunii iulie. Terenul aflat în pantă era înţelenit, fiind folosit ca păşune, cu vegetaţie ierboasă şi cu foarte puţini arbuşti din speciile Rosa canina şi Cornus mas.

3.5 Solul

Solurile predominante sunt: cernoziom levigat pe şes (argiloiluvial), brun şi soluri aluvionare in luncă. În zona de amplasare a livezii avem ca sol predominant cernoziomul argiloiluvial.

Cernoziomul argiloiluvial are textură luto-nisipoasă pânâ la argiloasă, întotdeauna nediferenţiată pe profil, structură glomerularã în Am, columnoid prismatică în Bt, are pH neutru spre slab alcalin, bine aprovizionat cu N, P, K. Fertilitatea naturală foarte bună este determinată de climatul mai umed şi de o bună aprovizionare cu apă atât cantitativ cât şi de modul de repartiţie anuală. Solul se pretează şi este folosit pe scară largã în pomicultură şi viticultură.

Intervalul optim al pH-ului pentru cultura piersicului este de 5,5-7,5, astfel se recomandă aplicarea de amendamente pentru corectarea acidităţii solului.

Densitatea aprentă este definită de raportul dintre masa solului uscat aflat în aşezare nemodificată şi volumul total al solului. Se calculează în g/cm3 şi are valori pentru cernoziomul argiloiluvial cuprinse între 1,18 -1,72 g/cm3, în funcţie de starea de afânare a solului. Acest parametru al solului trebuie cunoscut pentru a putea afla cantitatea de îngrăşământ ce trebuie aplicată pentru a putea satisface cerinţele pomului.


4. Organizarea plantaţiei pomicole

4.1 Organizarea interioară a plantaţiei

Cuprinde lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a productiviăţii muncii, şi anume:
- defrişarea terenului de vegetaţie lemnoasă spontană sau cultivată (pomi bătrâni) sau de alte obstacole care ar împiedica plantarea. Pe terenul studiat avem doar pe zonele de pantă vegetaţie lemonoasă presupunând arbuşti din speciile de măcieş (Rosa canina) şi corn (Cornus mas) în canităţi foarte mici, deoarece panta dealului a fost întreţinută ca păşune. Acestea se scot cu ajutorul tractorului sau buldozerului, unde panta permite, sau manual dacă panta este prea mare.
- nivelarea sau modelarea terenului este obligatorii pentru plantaţiile intensive. Ea asigură mecanizarea şi irigarea şi crează condiţii uniforme pentru pomi, prin eliminarea excesului de umiditate şi combaterea eroziunii. Este recomandat ca nivelarea să se facă prin deplasări cât mai reduse de teren (decopertarea a numai 10 cm din stratul cu humus scade recolta cu 25%), fără a ajunge la straturile sărace din profunzime. În acest scop nivelarea trebuie făcută în strânsă corelaţie cu parcelarea. Astfel, se recomandă o suplimentare în operaţiunea de decopertare şi recopertare pentru a nu îndepărta stratul fertil. Pe acest teren, denivelările reprezintă 3% din toatã suprafaţa, adică 1,5 ha din teren, reprezentând un mamelon cu înalţimea de 1,5 m. Volumul de sol care trebuie mutat este calculat cu aproximaţie luând ca formă geometrică apropiată un con. Relaţia cu care se calculează volumul conului este (π*r2 *h)/3. Deci volumul total de sol mutat este de 7500m3 de pământ. Din acest volum de pământ, se face lucrarea de decopertare si recopertare cu sol pe o adâncine de cca 50 cm. Pentru decopertarea a 50 cm pe adâncime se dizlocã o cantitate de sol de circa 1300 de mc. Astfel, cantitatea de sol mutată, va fi în final de 8800 m3.
-amplasarea centrului gospodăresc. Acesta se compune din sediul administrativ; grup social pentru muncitori (dormitoare, cantina etc); magazine pentru materiale curente; depozit pentru îngrăşăminte chimice; depozite separate pentru insecto- fungicide şi erbicide; remize pentru maşini şi tractoare; hală pentru depozitare temporară; platformă betonată pentru manevrarea containerelor; ateliere pentru întreţinerea şi repararea curentă a uneltelor şi utilajelor; instalaţie pentru prepararea soluţiilor folosite în combaterea bolilor şi daunătorilor animali (ex: zeamă sulfo-calcică), cu bazinele aferente. Aceste construcţii trebuie să fie racordate la apă potabilă şi să nu ocupe mai mult de 0,2-0,4% din totalul suprafeţei. În această livadă, suprafaţa ocupată cu construcţii este de 2000 m2.
-parcelarea, stabilirea reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere, amenajarea teraselor sunt tratate în subcapitolele de mai jos.
-pregătirea terenului: cea mai bună pregătire a terenului pentru plantarea pomilor este desfundarea la adâncimea de 60-80 cm. Aceasta are în primul rând rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru creşterea rădăcinilor. Lucrarea se efectuează pe întreaga suprafaţă a viitoarei livezi, acolo unde terenurile sunt plane sau cu o înclinaţie foarte mica (pânã la 8-10%). Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi, în lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m, situate la 20-30 m între ele. Distanţa exacta între aceste fâşii se stabileşte în aşa fel încât porţiunile nedesfundate să rămână pe intervalele dintre rândurile de pomi. Epoca cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru terenurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi. Noi avem posibilitatea de a face această lucrare la sfârşitul lunii iulie după recoltarea culturii premergătoare (porumb zaharat timpuriu) şi curăţirea de resturi vegetale a terenului. În funcţie de perioada de timp necesară pentru finalizarea desfundatului se va stabili şi perioada de plantare a pomilor, dar nu mai devreme de 2 luni, astfel încât solul să aibă timp să se ,,aşeze”.
Înainte de desfundat este necesară fertilizarea de bază: la fiecare hectar se încorporează 30-40 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 150-200 kg sare potasică printr-o arătură adâncă de 25-30 cm. Amendarea solului pentru corectarea acidităţii nu se face în anul fertilizării organice, ştiindu-se că gunoiul de grajd reduce efectul negativ al aciditãţii. Amendarea se face doar în anul următor sau chiar şi al treilea de la aplicarea de îngrăşaminte.
Mai este necesară o nivelare de suprafaţă, pentru a elimina crestele şi şanţurile rămase în urma desfundatului.


4.2 Parcelarea şi calculul suprafeţelor

Parcela este unitatea organizatorică a unei plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate sub aspect orografic, pedologic, sortiment şi diversitate, o parcelă trebuie să cuprindă pe cât posibil o singurã unitate morfologică de teren având o pantă cât mai uniformă şi cu aceiaşi expozitie. Mărimea unei parcele este determinata de mai mulţi factori: configuraţia terenului şi unghiul de pantă (cu cât unghiul de pantă este mai mare cu atât suprafaăa parcelei va fi ma redusă), gradul de variaţie a condiţiilor de microclimă şi sol. Este de preferat ca forma parcelei sã fie dreptunghiulară, cu latura mare paralelă cu curbele de nivel, dar se admite o abatere de 3-4% în unele situaţii. Pentru a utiliza raţional maşinile şi a reduce deplasările în gol, parcela trebuie să fie destul de lunga: 300-600 m.


Parcela Lungime Lăţime Suprafaţă
1 550 m 400 m 7,12 ha
2 550 m 400 m 4,75 ha
3 550 m 400 m 4,75 ha
4 550 m 400 m 7,12 ha
5 575 m 425 m 7,5 ha
6 575 m 425 m 5,0 ha
7 575 m 425 m 5 ,0ha
8 575 m 425 m 7,5 ha



4.3 Lucrări de amenajare

Drumurile: în interiorul plantaţiei pomicole se proiectează o reţea de circulaţie formatădin drumuri, zone de întoarcere, poteci tehnologice. După importanţa lor şi rolul pe care îl îndeplinesc drumurile sunt: drumuri principale cu lăţimea de 5-6 m şi drumuri secundare de 3-4 m lăţime. La proiectarea reţelei de drumuri şi a căilor de acces s-a avut în vedere ca suprafaţa ocupată de acestea să nu depăşească 4-6% din suprafaţa totală.

Zonele de întoarcere au lăţimea de 6-10 m şi sunt amplasate în faţa obstacolelor naturale, garduri vii, ravene şi a limitelor obligate(drumuri terasate, debuşee).

Zonele lasate libere lângă garduri se vor lăsa cu o lăţime de 4 m de la gard la primul rând de pomi cu scopul de se a putea executa lucrarile mecanizate necesare întreţinerii livezii.

Terasele se impun în amenajarea terenului care are o pantă mai mare de 15 %. Din terenul ales, o suprafaţă de 7,12 ha este amplastă pe o pantă de 17% pe care vor fi amenajate terase.

Dimensionarea analitică a teraselor

Suprafaţa parcelei: S= 7,12 ha
Panta terenului: p%= 17%
Înalţimea taluzului: ht= 2m
Înclinaţia taluzului: m= 1;(1:1)
Înclinaţia platformei: ip= 0,08 m
Distanţa dintre rânduri: d1= 5 m
Distanţa dintre pomi: d2= 4 m
Lungimea parcelei: L= 550 m
Lăţimea parcelei: l= 400 m
Scara – 1:5000

1. Lăţimea maxima a platformei:

lmax = h.max(i-m*it) / it-ip
lmax = 2(1-1*0,17)/0,17-0,08 = 1,66/0,09 = 18,44 m

2. Numărul de rânduri pe terasă:

n = lmax / d1
n = 18,44*5 = 3,68 ≈ 3 rânduri

3. Lăţimea utilă a platformei:

Lu = n* d1
lu = 3*5 = 15 m

4. Înălţimea taluzului:

ht = lu(it-ip) / 1-m*it
ht = 15(0,17-0,08) / 1-1*0,17 = 1,35 / 0,83 = 1,62 m

5. Înălţimea terasei:

H = ht+lu*ip
H = 1,62+15*0,08 = 2,82 m

6. Lăţimea terasei:

L = lu+m*ht
L = 15+1*1,62 = 16,62 m

7. Volumul terasamentelor:

Vml = (lu*lt)/8 + (ht2 *m)/8
Vml = 24,3/8+2,62/8 = 3,03+0,32 = 3,35 m3/ ml

Vha = 10000*Vmax/L
Vha = 33500/16,62 = 2015,64 m3/ha

Vt = Vha*S
Vt = 2015,64*7,12 = 14351,35 m3

8. Suprafaţa ocupată de taluzuri:

St = 10000*ht*m/l
St = 16200/16,62 = 974,73 m2

9. Suprafaţa totală a taluzelor:

Stt = St*S
Stt = 974,73*7,12 = 6940,07 m2

10. Numărul de pomi la hectar:

Np = (10000*n)/(Lu*d2)
Np = 30000/60 = 500 pomi/ha

11. Numărul de rânduri pe terasă:
R = (Lu/ d2)+1
R = 3,75+1 = 4,75≈4 rânduri /terasă

Pe ultima terasă se vor pune doar 3 rânduri, având în vedere ca trebuie lăsata o distanţă de 3,8 între ultimul rând şi gardul care împrejmuieşte livada.


4.4 Pichetarea terenului

Stabilirea distanţelor de plantare a pomilor depinde de sistemul de cultură, de vigoarea asociaţiei soi-portaltoi, de fertilizarea terenului, precum şi de sistemul de formare a coroanei. Materializarea pe teren a acestor distanţe se realizează prin pichetaj (fixarea locului fiecărui pom). Există în pomiculturã multe sisteme de pichetaj, denumite după figura geometrică pe care o formează pomii vecini de pe 2 rânduri alăturate: în pătrat, , în dreptunghi, în triunghi isoscel, sau triunghi echilateral, etc.

Se va folosi în cazul de faţă pichetajul în dreptunghi, distanţa între pomi pe rând fiind de 4 m si între rânduri de 5 m, astfel se asiugură pomului 20 m2, la pomii aflaţi pe pantă sub 15%. Pe terase, datorită formei de coroană alese - palmetă etajată, distanţele de plantare vor fi de 4,8 m între rânduri şi 4 m între pomi pe rând.

Pichetarea se va face direct cu tutori, după desfundatul terenului, astfel se elimină folosirea picheţilor şi repichetarea.


4.5 Alegerea soiului şi portaltoiului

O foarte importantă decizie este alegerea combinaţiei altoi – portaltoi. Datorită altitudinii (maxim 500 m) şi a precipitaţiilor din zonă am ales ca portaltoi piersicul franc.

Piersicul franc este un portaltoi obţinut din sâmburii soiurilor târzii, Elberta, Târzii de Copăceni, Elita Blanc. Acest portaltoi este compatibil cu majoritatea soiurilor, formează un sistem radicular bine ramificat, imprimând soiurilor o vigoare bună şi o longevitate medie. Cere soluri bine drenate, uşoare, mijlocii şi nu suportă solurile grele, umede, reci, cu apă stagnantă
.
În alegerea soiurilor, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:
- epoca de coacere a fructelor;
- rezistenţa la ger sau secetă în funcţie de regimul climatic din zonă;
- posibilitatea folosirii soiurilor interferile pentru a asigura o bună polenizare a fructelor (în cazul de faţă nu s-au ales soiuri autosterile care să necesite polenizatori);

Soiurile folosite în livadă sunt regăsite în tabelul de mai jos:

Soiuri târzii Soiuri mijlocii Soiuri timpurii
Parcela 1 Parcela 2 Parcela 3 Parcela 4 Parcela 5 Parcela 6 Parcela 7 Parcela 8
Flacăra
Superba de toamnă Podana Elberta Redhaven Halehaven Southland Madeleine Pouyet

Descrierea soiurilor de piersici folosite:

1. Soiuri timpurii:

a)Madeleine Pouyet:

Este un soi obţinut în Franţa în anul 1935.
Pomul este viguros, frunza e de mărime mijlocie cu glandele de pe peţiol globuloase, iar florile de tip rozaceu.
Fructul este mic, (70-100 g), sferic, uşor până la pronunţat asimetric, cu brazda verticală adâncă şi îngustă. Pieliţa subţire, pubscentă, neaderentă la pulpă, galben-verzuie, acoperită cu un roşu marmorat pe partea însorită. Pulpa este de culoare alb-crem, iar la unele fructe apare o infiltraţie slabă de roşu sub pieliţă şi în jurul sâmburelui. Consistenţa este foarte suculentă, potrivit de dulce, slab aromată, neaderentă la sâmbure, mediocră pentru masă. Sâmburele este mic. Cu vârful ascuţit, cu incrustaţii dese, adănci şi neuniforme.
Fructele se maturează în jur de 18-20 iunie.

2. Soiuri mijlocii:

a)Redhaven

Soiul a fost obţinut in SUA şi difuzat în producţie în anul 1940.
Pomul are vigoare mijlocie, cu glandele de pe peţiol reniforme, iar florile campanulate.
Fructul este de mărime mijlocie (150-180 g), sferic, uşor asimetric. Pieliţa este subţire, fin pubescentă, neaderentă le pulpă, colorată în galben-auriu, acoperită aproape în întregime cu roşu marmorat, pste care se suprapune un roşu-carmin sub formă de striuri. Pulpa esteaurie cu infiltraţii fine de roşu-carmin lângă sâmbure. Este foarte bună pentru masă, dulceaţă şi compot. Sâmburele este destul de mare, invers ovoid, comprimat lateral, cu incrustaţii rare şi superficiale. Fructele au o foarte bună rezistenţă la transport şi se maturează în prima jumătate a lunii august.

b) Halehaven

Pomul este viguros, glandele de pe peţiol sunt globuroase, iar florile de tip campanulat.
Fructul este de mărime mijlocie, sferic, cu conturul aproape regulat. Pieliţa este groasă, fin pubescentă, galben-portocalie, acoperită pe întreaga suprafaţă cu un roşu viu, marmorat şi striat de un roşu mai intens. Pulpa este tot galben-portocalie, roşcată în apropierea sâmburelui, consistentă, suculentă, dulce şi placut acidulată, aromată. Fructele se maturează în a doua decadă a lunii august.

c) Southland

Soiul a fost obţinut în SUA şi a fost dat în producţie în anul 1946.
Pomul este de vigoare mijlocie, frunzele mari, glandele de pe peţiol sunt globuroase, iar florile mari de tip rozaceu.
Fructul ste mare (200-250g), sferic, cu brazda ventrală uşor adâncită spre vârf. Pieliţa de culoare galbenă cu infiltraţii puternice de roşu lângă sâmbure, consistentă, suculentă, dulce, armonios acidulată, aromată şi neaderentă la sâmbure, de foarte bună calitate pentru masă. La maturitate (începutul decadei a treia a lunii august), fructele cad.

3. Soiuri târzii

a) Flacăra

Soiul a fost obţinut în anul 1958 la Baza Experimentală Băneasa-Bucureşti.
Pomul este de vigoare mijlocie, glandele de pe peţiolil frunzelor sunt mici globuloase, florile campanulate.
Fructul este mare sau foarte mare (180-415 g), sferic, uşor alungit. Pieliţa este fin pubescentă, de culoare galben-aurie, acoperită cu roşu pe 1/3 din suprafaţă , epste care se suprapun dungi de un roşu mai intens. Pulpa este galbnă aurie, cu infiltraţii de roşu lângă sâmbure, suculentă, consistentă, dulce vinurie, potrivit de aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă. Sâmburele este mare, alungit, comprimat lateral, cu incrustaţii rare şi adânci. Fructele se maturează la 15 zile după soiul Elberta.

b) Superba de toamnă

Soi românesc, omologat în 1982.
Are productivitate ridicată şi fructele de calitate supeioară. Pieliţa este de culoare alb-gălbuie, acoperită cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă, consistentă, cu rezistenţă bună la manipulare şi transport.
Fructele se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.

c) Podana

Soi obţinut în Italia, din încrucişarea soiurilor Fayette x Fairtime.
Pomul are o crezstere viguroasă, este productiv, cu rezistenţă bună la ger.
Fructul este mare sau foarte mare, sferic. Pieliţa este pubescentă, colorată în galben, acoperită cu roşu pe 40%-60% din suprafaţa fructului. Pulpa este galbenă, roşie în jurul sâmburelui, consistentă, suculentă, cu gust plăcut. Fructele se maturează la 40 zile după soiul Redhaven.

d) Elberta

Pomul este de vigoare mare, cu coroană sferică. Glandele de pe peţiolul frunzelor sunt reniforme, iar florile mijlocii, campanulate.
Fructul este mare (125-135 g), sferic, uşor alungit, asimetric, comprimat lateral. Pieliţa este de culoare galben aurie, acoperită cu roşu sângeriu pe partea însorită cu o pubescenţă grosieră. Pulpa este galben aurie, cu puţină roşeaţă lângă sâmbure, dulce acidulată, intens aromată, consistentă, suculentă. Fructele se maturează la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie.



4.6 Împrejmuirea plantaţiei

Se va face cu plasă de sârmă, susţinută pe stâlpi de beton. Se vor amplasa 2 porţi a câte 5 m fiecare, pe laturile lungi ale parcelei. Stâlpii vor fi amplasaţi la distanţă de 3 m unul faţă de altul. La stâlpii din colţuri li se vor pune la bază câte doi contrastâlpi de sprijin, la fel ca şi la stâlpii celor 2 porţi. La stâlpii porţilor li se va pune doar câte un stâlp de sprijin pentru fiecare. Se va împrejmui suprafaţa cu plasâ de sârmâ susţinutã pe stâlpi de 3 rânduri de sârmă zincată Ø6mm. Plasa de sârmă va fi îngropată la 15 cm în sol, izolându-se cu bitum. Deasupra plasei de sârmă se vor pune trei rânduri de sârmă ghimpată. Costul orientativ cu împrejmuirea plantaţiei este făcut în devizul cu împrejmuirea plantaţiei.


4.7 Săparea gropilor, pregătirea materialului săditor şi plantarea pomilor

În terenul desfundat gropile se deschid cu puţin înainte de plantare, iar dimensiunile lor se corelează cu dimensiunile sistemului radicular al pomilor ce urmează a fi plantaţi. De regulă gropile se sapă de 0,5/0,5/0,6 m când se planteaza pomi din câmpul III şi de 0,3/0,3/0,3 m când se plantează pomi din câmpul II. Solul fertil aşezat amonte de groapă se împrăştie într-un strat uniform. Apoi peste acest strat se împrăştie uniform 3-4 kg gunoi de grajd bine fermentat (mraniţã), 40-60 gr superfosfat, 40-60 gr sare potasicã. După care se amestecă solul cu îngrăşămintele cu sapa.

Pregătirea pomilor pentru plantare: înainte de plantare pomii se verifică sub aspectul starii de sănătate. Rădăcinile trebuie să fie sănătoase, turgescente, iar tulpina să prezinte muguri viabili. Se execută şi fasonarea rădăcinilor, se face o scurtare de 10-40 cm, în funcţie de lungimea rădăcinilor. După fasonare, pomii se mocirlesc şi se face plantarea înainte ca mocirla să se usuce. Mocirlirea se face prin introducerea rădăcinii pomilor într-un amestec format din 2/3 pământ + 1/3 bălegar proaspăt de bovine + apă. Se obţine o pastă de consistenţa smântânii.
Plantarea pomilor se poate face în toată perioada de repaus, dacă solul nu este îngheţat, nu este prea umed, iar în aer sunt temperaturi pozitive. Cele mai bune rezultate se obţin toamna. Dacă se anunţă o iarnă fără zăpadă, nu este recomandat plantatul de toamnă, îngheţarea solului pe o adâncime mai mare poate provoca degradarea rădăcinilor. Plantarea propriu-zisă constă în aşezarea rădăcinilor într-o poziţie neforţată pe un moşuroi format pe mijocul gropii din sol fertil şi acoperirea rădăcinilor cu sol. La plantare, coletul se va situa la nivelul solului. Lucrarea se face de către 2 persoane: una ţine pomul de partea nordică a tutorelui, cealaltã introduce pământ mărunt şi reavăn pe rădăcini până la acoperirea sistemului radicular. Se adaugă între 5 şi 25 kg de gunoi de grajd bine mărunţit şi fermentat pentru fiecare pom. Acesta se amestecă în prealabil cu pământul rezultat de la prima cazma şi se pune peste rădăcinile pomului. Trebuie să facem un contact intim al solului cu rădăcinile, astfel se tasează solul din jurul pomului cu piciorul, iar apoi se udă cu o normă de 30-40 l/pom. Adâncimea de plantare trebuie urmarită cu mare atenţie. Regula generală la portaltoii obţinuţi din seminţe este ca punctul coletului să fie la nivelul solului după ce pământul se aşează în groapă. În momentul plantării coletul va fi cu 3-5 cm deasupra solului, ca prin tasarea pământului acesta să ajungă la nivelul solului. În cazul plantării de toamnă, în jurul pomului se va face un muşuroi de 30-40 cm de pământ care sa protejeze rădăcinile împotriva îngheţului.

5. Lucrări de întreţinere

În primul an după plantare se execută următoarele lucrări:
-tăierea vergilor la înălţimea preconizată de formare a coroanei alese;
-desfacerea materialelor de protecţie de pe trunchi, în primăvară;
-legarea pomilor la tutore în opt cu sfoară sau răchită, după ce în prealabil s-au scurtat şi netezit tutorii;
-corectarea adâncimii de plantare;
-desfacerea muşuroiului şi udarea pomilor;
-lucrarea şi întreţinerea solului;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor;
-fertilizarea cu îngrăşăminte minerale: cu N în timpul vegetaţiei şi cu PK la sfârşitul perioadei de vegetaţie care se încorporează în sol odata cu arătura de toamnă;
-verificarea legării la tutore, la nevoie se slăbeşte;
-suprimarea lăstarilor de pe trunchi sau ciupirea lor;
-alegerea lăstarilor pentru primele şarpante şi la nevoie scurtarea lor la lungimea de ramificare;
-toamna se completează golurile.

În anul al II-lea se executa doar o parte a lucrărilor din primul an şi se continuă formarea coroanei:
-lucrarea şi întreţinerea solului;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor;
-fertilizarea cu îngrăşăminte minerale: cu N în timpul vegetaţiei şi cu PK la sfarşitul perioadei de vegetaţie care se încorporeazã în sol odata cu arătura de toamnă;
-suprimarea lăstarilor de pe trunchi sau ciupirea lor;
-alegerea lăstarilor pentru următorul etaj de şarpante sau de subşarpante în formarea coroanei tip palmetă etajată şi la nevoie scurtarea lor la lungimea de ramificare;


5.1 Sistem de întreţinere. Erbicidare

În primii ani după plantare, terenul se întreţine sub formă de ogor negru, menţinându-se în acest scop solul afânat şi fără buruieni, prin mobilizarea permanentă pe întreaga suprafaţă a livezii cu ajutorul mijloacelor mecanizate. Ogorul negru se realizează prin erbicidare, aplicând preemergent Simazin (10 kg/ha) şi postemergent Roundup (3-4 l în 100 l apă). Însă la terenurile cu pantă mai mare de 8% se recomandă folosirea ogorului înterupt care constă în întreruperea lucrărilor de mobilizare a solului începând cu a treia decadă a lunii iulie.
La înfiinţarea livezilor şi în primii ani de viaţă a pomilor nu se pot folosi erbicide.
Înierbarea totală sau parţială se poate folosi începând cu anul 4-5 de la plantare, mai ales pentru terenurile în pantă. Ierburile folosite trebuie să fie pitice, rezistente la îngheţ, să înfrăţească repede. Asemenea condiţii sunt îndeplinite de : Lollium sp, Dactilis sp., Phleum pretense, Festuca rubra, Trifolium repens, etc.
Pentru menţinerea ogorului negru se recomandă praşile mecanice făcute cu freze cu palpator, cultivatoare, grape cu discuri atât pentru distrugerea buruienilor cât şi pentru afânarea solului.
Se face înierbarea taluzurilor şi a 40 cm din tereasă cu o cantitate de 1 kg de sămânţă de iarbă la 30 m2 . Suprafaţa de înierbat este de 24 370 m2 şi avem nevoie de 812,3 kg de sămânţă.


5.2 Fertilizarea

Piersicul consumă cantităţi mari e elemente nutritive, în special N şi K. Raportul optim dintre macroelemente N:P:K este de 1 : 0,25 : 0,8-1. Consumul annual de elemente fertilizante la piersic este de 144 kg/ha azot, 32 kg/ha fosfor şi 131 kg/ha potasiu la care se adaugă un consum ridicat de calciu şi magneziu, respectiv 152 kg/ha şi 31 kg/ha.
Consumul de microelemente este şi el ridicat: 521 g/ha fier, 247 g/ha zinc şi 138 g/ha bor. Pentu o tonă de piersici se consumă cca. 10 kg azot, 2 kg P2O5 şi 8 kg K2O.
Un sol bine aprovizionat cu substanţe nutritive trebuie să conţină 21-30 mg% g sol P2O5 , 16-40 mg% K2O (în funcţie de textura solului) şi 15 mg % MgO.
Se recomandă următoarele norme de administrare a îngrăşămintelor:
- încorporarea cu 2-3 luni înainte de plantare odata cu desfundatul, a unei cantităţi de 40-60 t îngrăşăminte organice şi câte 100 kg s.a. P2O5 şi K2O la ha.
- în plantaţiile tinere: 5 kg gunoi de grajd + 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O la m2
- în plantaţiile pe rod , administrarea la intervale de 4 ani a 30-40 t/ha îngrăşăminte organice, iar anual 120-150 kg N, 50-60 kg P2O5 şi 90-120 kg K2O s.a/ha.


5.3 Irigarea

În zonele unde nivelul precipitaţiilor este sub 550 mm se recomandă irigarea plantaţiilor de piersic. Această lucrare poate aduce un spor de producţie cu 30-50%.
Momentele optime de udat sunt cu 2 săptămâni înainte de înflorit, în perioada întăririi sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă (la soiurile timpurii şi semitimpurii) şi încă 1-2 udări în august.
Udările din cursul de vegetaţie se vor face la plafonul minim de 273 din intervalul umidităţii active pe o aâncime de 100 cm în cazul cernoziomurilor şi solurilor brune şi 150 cm pentru solurile nisipoase sau nisipuri solificate.
Modalitatea de irigare poate fi efectuată prin procedeul udării prin aspersiune. Aspersoarele vor fi de o înalţime mai micã decăt trunchiul arborilor, sub coroana pomilor, astfel încât prin udare să nu se spele de pe frunze eventualele tratamente aplicate.
Totuşi în zona în care este situat terenul, cantiatea anuală de precipitaţii acoperă necesarul de apă pentru această cultură. Astfel, nu va fi instalată o instalaţie de irigare, iar în cazul excepţional al unui an secetos, se va face irigarea cu maşina de aplicat tratamente, la care se vor ataşa două furtune.


5.4 Formarea coroanelor

La formarea coroanelor piersicului se va ţine cont de capacitatea lui de a emite lăstari anticipaţi, scurtând astfel timpul necesar definitivării fiecărei forme de coroană. Deosebit de importante sun aici intervenţiile în verede. Pentru toate sistemele de coroană trunchiul nu va depăşi 30-40 cm înălţime având în vedere ritmul rapid de degarnisire a pomilor. Întrucât ramurile de schelet la piersic se îngroaşă fosrte repede unghiurile de inserţie se vor regla încă din anul I sau din primăvara anului II.
Tăierile de fructificare la piersic sunt diferite de cele ale celorlalte specii pomicole.
De-a lungul timpului s-au încercat mai multe metode de tăiere a piersicului din care sunt mai importante: metoda clasică şi metoda, modernă.

Metoda clasică este metoda după care se creează aşa numitele ,,verigi de rod” ca la viţă de vie. Asfl ramurile mixte necesare pentru rodire se scurtează la 6-8 muguri de la bază. Ramurile mixte care rămân se tratează diferit: o parte se elimină şi o parte se taie în cepi de 2-3 muguri de la bază. Se lasă astfel un cep la 2-3 ramuri mixte scurtată la 6-8 grupuri de muguri. Între aceste verigi de rod va trebui să rămână o distanţă de 15-20 cm.

Ramurile buchet şi ramurile salbe se înlătură dacă sunt suficiente ramuri mixte.
Avantajele metodei:
• normarea judicioasă a încărcăturii de rod;
• regarnisirea mai uşoară a bazei semischeletului.
Dezavantajele metodei:
• lăstarii care par pe ramurile mixte scurtate cresc neuniform;
• fructele sunt umbrite de lăstarii viguroşi de deasupra lor şi ramân mici şi slab colorate; necesită multă forţă de muncă calificată, deci mari costuri;
• produce multe răni care sunt porţi de infecţie pentru boli şi dăunători;
• se elimină o parte mare de ramuri din coroana pomului.
Din aceste motive metoda se recomandă doar pentru pomii în declin sau degarnisiţi.

Metoda modernă (tăierea de fructificare lungă). După această metodă pomilor li se lasă pentru fructificare un anumit număr de ramuri mixte şi distanţate la 20-30 cm una de alta, care nu se scurtează sau se scurtează doar dacă depăşesc 60-70 cm lungime.
De-a lungul şarpantelor se reţin ramuri mixte cu poziţie laterală şi exterioară. Ramurile cu poziţie epitonică şi hipotonică (de pe şi de sub şarpante) se elimină de la inel.
Ramurile anticipate se reţin pentru fructificare numai dacă sunt viguroase, nu existăramuri mixte suficiente şi pomii au fost afectaţi de ger (mugurii de pe ramurile anticipate sun mai rezistenţi la ger). Se elimină de la fructificare ramurile salbe şi ramurile buchet. Acestea nu pot hrăni fructele pe care le formează.
Numărul de ramuri mixte reţinute pe pom depinde de forma de coroană şi vigoarea soiului. Asfel, pe un piersic condus palmetă se vor reţine maximum 100 ramuri mixte pentru soiurile de vigoare slabă, 120 la cele viguroase şi 150 la cele foarte viguroase.
La piersic condus în palmetă simplă sau palmetă evantai se vor reţine maximum 60-70 de ramuri mixte, iar la un piersic condus ca vas 140.
Tăierea modernă dă rezultate foarte bune când celelalte verigi agrotehnice sunt aplicate la nivel optim.

Operaţiuni în verde.Se recomandă din anul 2-3 de la plantare. Acestea constau în :
• ciupirea lăstarilor de prisos la 1-2 frunze de la bază când lăstarii au 6-8 cm. Dacă lucrarea se aplică mai târziu provoacă emiterea de anticipate ce îndesec coroana;
• suprimarea lăstarilor concurenţi şi subconcurenţi la lăstarul de prelungire.
Aceste operaţiuni nu vor reduce mai mult de 25-30% din frunzişul pomului.

Palmeta etajată

Este o formă de coroană aplatizată, folosită în livezile intensive şi reduce volumul coroanei pomului pe porţiunea dintre rânduri. Coroana se caracterizează prin următoarele elmente: un trunchi de 30-40 cm, un ax central pe care se inserează 3 etaje distanţate între ele la 60-120 cm, fiecare etaj are 2 şarpante distanţate între ele pe ax la 8-12 cm şi orientate pe direcţia rândului, dar opus, cu un unghi de inserţie care creşte de la bază spre vârf. Valorile unghiurilor de inserţie pentru fiecare etaj sunt: etajul I: 45-50°; etajul II: 50-55°; etajul III: 55-60°. Pe şarpantele primului etaj se prind 3-4 subşarpante cu 50-60 cm distanţă de ramificare între ele. Subşarpantele se conduc orizontal pe primele 2/3 din lungime şi uşor ascendent pe treimea dinspre vârf. La piersic, subşarpantele se menţin pe toată durata de viaţă a pomului.

Tehnica de formare:

Anul I: Se scurteazã varga la 60=80 de cm pentru a proiecta trunchiul, primele două şarpante şi prelungirea axului. În urma pornirii în vegetaţie, pe varga scurtată vor apărea lăstarii. Când aceştia au 10-15 cm se aleg 3, din care 2 pentru şarpantele etajului I distanţaţi pe ax la cca 10 cm între ei şi situaţi opus pe rând, respectiv unul pentru creşterea în prelungire a axului. Pentru a realiza o creştere uniformă, lăstarii şarpantei se înclină sau se dresează,după caz. Când pomii au 2 ani, operaţiunea se reduce la alegerea ramurilor pentru primul etaj şi dirijarea poziţiei lor.
Anul II: Tăierile din martie se rezumă la scurtatrea săgeţii la o lungime de 70-130 cm faţa de primul etaj (în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-portaltoi şi de creşterea prelungirilor), în vederea obţinerii ramurilor etajului II. Ramurile de schelet se lasă să crească în voie sau chiar se dresează pe lângă ax în cazul când nu sunt suficient de viguroase. La o dezvoltare normală, când cele două ramuri ale primului etaj au grosimea egală cu a axului, prin înclinare acestea se coboară într-un plan situat cu 30 de cm mai jos faţă de ax (această decalare de 30 cm între planul axului şi cel al şarpantelor se va respecta mai departe cu ocazia proiectării şi dirijării etajelor următoare). În luna mai se aleg elementele proiectate, care sunt lăstarii, şarpante pentru etajul II, situaţi la 60-120 cm faţă de primul etaj şi lăstarul de prelungire a axului. Lăstarii situaţi între şi în apropierea celor aleşi, se suprimă iar cei de vigoare mică se păstrează pentru a evolua spre fructificare. Se suprimă în mod obligatoriu lăstarii concurenţi, respectiv cei foarte viguroşi situaţi pe partea superioară a şarpantelor.
Anul III: În anul 3 se instalează sistemul de susţinere, primavara devreme, de care este absolută nevoie pentru palisarea pomilor. Se leagă mai întâi trunchiul şi apoi celelalte elemente ale coroanei de sârmă. Se alege ultimul etaj.


5.5 Răritul şi recoltarea fructelor

Răritul fructelor

În condiţii normale de cultură un piersic condus în palmetă sau vas leagă cca. 2000-3000 fructe din care poate hrăni 400-600. Deşi din fructele legate cad fiziologic uneori până la 45% şi după această cădere pomii rămân supraîncărcaţi. Aceasta impune normarea încărcăturii.
Răritul fructelor se poate face manual, chimic şi mecanic.
Răritul manual trebuie să înceapă când fructele au mărimea unei alune şi să se termine înainte de întărirea sâmburelui. Soiurile timpurii se răresc moderat, lăsând 10-12 cm între fructele vecine, iar la soiurile târzii distanţa de rărire dintre fructe este de 18-20 cm. Pe ramurile mixte se pot lăsa 3-4 până la 5-6 fructe în funcţie de vigoare, iar pe salbe şi buchete numai câte un fruct. Se suprimă în primul rând fructele întârziate în creştere, îngemănate. Rărirea necesită 25-40 zile-om/ha.
Răritul chimic se aplică florilor şi fructelor.
Răritul chimic al florilor se recomandă la soiurile timpurii şi constă în tratarea pomilor cu Ethrel 360 ppm în toiul înfloritului.
Răritul chimic al fructelor se aplică soiurilor târzii şi se execută la 30-45 zile de la înflorit când sămânţa are 7-11 mm lungime, cu Ethrel 360-500 mg/l.
Răritul mecanic se face cu vibratoare putându-se scutura 50 de pomi/ha. Nu este bine tolerat de către pomi.

Recoltarea piersicilor

Momentul de recoltare al fructelor se face în funcţie de distanţele la care urmează să fie valorificate acestea. Dacă trebuie transportate la distanţe mari recoltarea se face în faza de pârgă. Aceasta corespunde cu schimbarea culorii pieliţei din verde în galben şi când pulpa pierde din tărie.
Recoltarea în această faza se face în 2-3 reprize deoarece fructele se maturează eşalonat pe pom. Recoltarea fructelor trebuie să se facă cu mare atenţie pentru că loviturile pieliţei duc la lemnificarea pulpei.
Recoltarea se face în lădiţe, coşuri, găleţi şi se transportă la halele de sortare-ambalare. Ambalarea piersicilor pentru piaţă se face în lădiţe de diferite tipuri: de lemn, material plastic sau carton.
De asemenea, se folosesc mai ales pentru export unele materiale auxiliare cum sunt: platouri alveolare din ploliclorură de vinil sau polistiren, hârtie pentru capitonarea lăzilor, etichete, banderole etc.
Dacă fructele sunt destinate consumului imediat recoltarea de face la maturitatea de consum. Dacemperatura aerului depăşeşte 25-30°C este necesară prerăcirea fructelor înainte de recoltare.


5.6 Tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor

Tratamentele recomandate sunt orientative. În funcţie de condiţiile climatice, se pot repeta tratamentele sau se pot adăuga tratamente noi. Se va ţine cont si de avertizările de la Oficiul de Protecţie a Plantelor, ştiind că tratamentele se execută atât la acoperire cât şi la avertizare.
Prezentul program cuprinde un număr mediu de tratamente, care poate fi mărit sau redus în funcţie de condiţiile meteorologice şi raţiuni economice, iar produsele recomandate pot fi oricând înlocuite cu altele care au acelaşi spectru de activitate.

6. Anexe

Maşini şi utilaje folosite:

 Buldozer (L= 3,9m)
 MIG -5 (L=3-4m)
 EF (echipament pentru încorporarea în sol a îngrăşămintelor chimice montat pe cultivatorul pentru livada cu palpator CPRL 2,5 (3,5))
 PDL-5-2,5 (plug dezaxat pentru livadă)
 GD-4 în agregat cu U650 (L=3,2m; ad=16cm)
 PBD (plug balansier pentru desfundat)(L=60, ad=60-80)
 FDV 1,3 (freză dezaxată pentru vie)
 FP -0,76 (l=0,76 freză cu palpator)
 MSG-1 (maşină de săpat gropi)
 MST -900 (maşină pentru stropit tractată) în agregat cu U445-DT
 AS-15 (aparat de stropit )
 S1300
 U 650
 U 445 DT
 CPl 3,5
 MIC-1
 IF 650E (sarcină utila 760 kg)
 RBA – 2 (remorcă basculantă)
 MA 3,5 (maşină de împrăştiat amendamentele)