SALATA

Salata de căpăţână : Lactuca sativa convar. capitata

Marula : Lactuca sativa convar. longifolia

Salata de frunze : Lactuca sativa convar. secalina

1. Originea, evoluţia şi importanţa
   

Originea salatei este controverstată. Majoritatea ipotezelor susţin că la apariţia formei actuale au participat 4 specii de origine europeană : Lactuca sativa, Lactuca saligna, Lactuca serriola şi Lactuca virosa.

Dovezile istorice scrise referitoare la cultivarea salatei îşi au originea în Egiptul Antic (Keimer 1924 ; Harlan 1986). Aceste dovezi datează din a 4-a dinastie a Egiptului Antic (2500 î.e.n.), cu o reprezentare reală a salatei în picturile din cavouri. Picturile reprezintă o salată cu tulpinile groase şi lungi, cu frunze înguste şi ascuţite.

Salata era foarte răspândită în Grecia Antică şi Roma şi a existat întrun număr variat de forme cu frunze verzi şi roşii. Chiar dacă salata de frunze s-a cultivat cu mii de ani în urmă, salata de căpăţână a fost semnalată pentru prima oară în cultură abia în secolul al XVI-lea.

În Europa de Vest şi Nord numeroase forme sunt descrise la începutul secolului al XV-lea. Acestea includ tipurile untoasă şi pe cele de căpăţână. Columb se pare că a răspândit salata în Lumea Nouă, în 1494, în cea de-a doua călătorie. Ultimul pas in răspândirea tipurilor de salată a fost făcut în 1941, cu aducerea în Europa a soiului ,,Great Lakes’’ , primul tip adevărat de iceberg (Iceberg – este o salată foarte populară în Statele Unite ale Americii, denumirea venind de la modul în care a fost adus acest tip de salată în SUA (în vagoane de tren acoperite cu gheaţă). Are un aspect dens, iar textura este crocantă). Este mai mare şi mai ferm decât salatele de căpăţână din Europa, cunoscute ca tip ,,Batavia’’.

Salata a ajuns de asemenea în China unde a fost semnalată pentru prima dată în secolul al V-lea (e.n.). Salata chinezească este de tip tulpină şi este consumată mai degrabă gătită decât în stare proaspătă.

În prezent salata se cultivă în toate ţările cu climat temperat şi continental. În anul 2006 (Anuarul Statistic FAO), suprafaţa cultivată cu salată şi cicoare la nivel mondial era de peste 1 milion de hectare, iar producţia obţinută, de aproximativ 23 milioane tone. Potrivit aceleiaşi surse şi cu referire la acelaşi an, în Europa primele 10 ţări mari cultivatoare de salată şi cicoare sunt: Spania, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Belgia, Olanda, şi Austria, iar dintre acestea Spania se afla printre primii 3 mari producători de salată şi cicoare din lume, cu o producţie de peste 1 milion de tone anual (2006). Cultura forţată a început în secolul al XVIII-lea şi este foarte mult răspândită în Olanda, Belgia, Marea Britanie şi Franţa.

În ţara noastră cultura salatei se practică în toate zonele, dar mai ales în jurul oraşelor şi centrelor populate, atât în culturi de câmp cât şi în culturi forţate şi protejate, ceea ce permite aprovizionarea populaţiei pe o perioadă cât mai mare a anului cu acest produs şi mai ales în perioadele deficitare în legume proaspete (iarna, primăvara devreme, toamna târziu ).

Importanţa alimentară şi economică. Salata de grădină se cultivă pentru frunze şi căpăţâni care se utiliează în stare proaspătă sau sub formă preparată.Este solicitată de consumatori tot timpul anului, fiind cultivată atât în câmp cât şi în spaţii protejate, în culturi succesive sau asociate. Salata conţine un spectru larg de minerale, deşi acestea saunt prezente în cantităţi destul de modeste. Este de asemenea o sursă importantă de clorofilă şi vitamina K. Marula este cea mai bogată în substanţe nutritive dintre salate, prezentând cantităţi însemnate din vitaminele A, B1, C, acid folic, Mn şi Cr. Există o foarte bine recunoscută discrepanţă între valoarea nutritivă a salatei de căpăţână şi celelalte forme de salată, în favoarea celor din urmă (Rubatzky şi Yamaguchy, 1997). Această diferenţă se referă de fapt doar la conţinutul în vitaminele A, C şi la cel în Ca şi este datorată proporţiei mai mari de frunze colorate în verde intens ale salatei de frunze şi marulei.

Salata este o legumă slab calorică, motiv pentru care poate fi consumată în cantitate mare, fiind recomandată în toate regimurile de slabire. Datorită conţinutului ridicat în apă şi fibre vegetale, salata are numeroase influenţe favorabile asupra sănătăţii, dincolo de conţinutul ei nutritiv . Efectele ei terapeutice se datorează conţinutului ridicat în alcaloizi precum : asparagina, lactucina, hiosciamina. Ea ajută la digestie imbunătăţind activitatea ficatului. Poate de asemenea să reducă riscul bolilor de inimă, al cancerului şi previne apariţia cataractei. Salata ,, Iceberg’’conţine o cantitate importantă de colină ce protejează sistemul nervos, intervine în reglarea funcţiei hepatice şi în metabolismul grăsimilor.

Dintre constituenţii salatei, cu influenţă nefavorablă asupra sănătăţii consumatorilor, o atenţie deosebită trebuie acordată nitraţilor. Nivelul conţinutului de nitraţi în salată este influenţat atât de factori genetici (cultivarul folosit), cât şi de cei ecologici (temperatură, intensitatea luminoasă, umiditatea solului) şi tehnologici (fertilizare cu azot, folosirea îngrăşămintelor cu eliberare treptată a substanţei active). Dintre aceşti factori fertilizarea cu azot şi intensitatea luminoasă s-au dovedit a avea o influenţă majoră asupra nivelului de nitraţi acumulaţi în salată (Cantliffe, 1974) .

Carenţa de molibden din sol poate conduce de asemenea la acumularea excesivă de nitraţi în plantele de salată. Vitamina C previne transformarea nitraţilor în nitriţi atât în ţesuturile plantei cât şi în corpul uman (Hill, 1991).

Perioada scurtă de vegetaţie şi rezistenţa la temperaturi scăzute fac posibilă cultivarea salatei primăvara devreme şi toamna târziu precum şi extrasezon, în sistemul culturilor protejate, micşorând astfel deficitul de aprovizionare cu legume verzi în aceste perioade.

 

2. Particularităţi biologice

Salata este o plantă cu perioadă de vegetaţie scurtă.

Rădăcina este pivotantă, înrădăcinarea fiind superficială, până la 25-30 cm adâncime.

La suprafaţa solului se dezvoltă o rozetă de frunze, iar mai târziu la unele soiuri se formează şi o căpăţână afânată, mai puţin îndesată. Frunzele sunt scurt peţiolate, având limbul de formă, mărime şi culoare diferită în funţie de soi.

Tulpina adevărată este scurtă şi îngroşată, pe ea fiind dispuse frunzele. La soiurile cu căpăţână, frunzele din interiorul acesteia sunt etiolate şi mai fragede comparativ cu cele din rozetă.

În condiţii de zi lungă, la majoritatea soiurilor se formează o tulpina floriferă care are înălţimea de 80-100 cm, este ramificată şi în vârful acestora se formează florile, dispuse în inflorescenţe de tip calatidiu. Florile sunt ligulate, galbene cu polenizare autogamă. O plantă formează aproximativ 750 de capitule, în fiecare existând 7-15 flori.

3. Soiuri cultivate:
   

• soiuri pentru cultura în câmp: Polul Nord, Silvia (cultură de iarnă), De Mai, Cora, Dana, Mona (culturi de primăvară), Marula de Brăila (cultura de vară). 
• soiuri pentru cultura în sere şi solarii : Ostinata, Jessy, Amplus.
  
  
  
  

4. Relaţiile cu facorii de mediu

Salata are cerinţe moderate faţă de temperatură. Seminţele pot să germineze începând de la 3-4°C. Temperatura optimă de germinaţie este de 18-20°C. Plantele călite, aparţinând soiurilor de iarnă pot să reziste până la -16…-18°C. La soiurile de primăvară plantele necălite rezistă până la -2...-3°C, iar cele călite până la -5…-10°C. Pentru o creştere normală, temperature solului trebuie să fie peste 7°C, astfel creşterea rădăcinilor este lentă şi scade capacitatea de absorbţie a apei din sol. Condiţii bune de creştere a plantelor se înregistrează atunci când temperatura solului este de 12-13°C, iar cea atmosferică de minim 6-7°C.

Faza de lumină are cerinţe moderate. Salata este plantă de zi lungă, dar cultivată în condiţii de zi scurtă asigură producţii mai mari. Majoritatea soiurilor în condiţii de zi lungă formează foarte repede tulpinile florifere, în detrimentul producţiei de frunze.

La culturile efectuate în perioada de iarnă, când condiţiile de lumină sunt puţin favorabile, există pericolul de acumulare a nitraţilor în frunze, care pot determina în organism diferite anomalii fiziologice.

Are cerinţe mari faţă de apă. Umiditatea optimă a solului este de 65-70% din capacitatea de câmp inainte de formarea căpăţânilor şi 75% în perioada de formare a acestora.

Dacă se înregistrează un deficit al alimentaţiei hidrice, poate sa apară necrozarea marginilor frunzelor

Salata preferă solurile mijlocii spre uşoare, bogate în humus, fertile, cu reacţie neutră, pH= 6,5-7. Este sensibilă la concentraţia în săruri, suportând cel mult 2-4 g săruri/l.

            Virozele salatei :

Mozaicul salatei - Lettuce Mosaic Virus (LMV)

Boala este răspândită pretutindeni unde se cultivă salata.

Plantele rezultate din seminţe infectate prezintă pe primele frunze un mosaic slab sau pete de culoare verde închis pe fond clorotic. Frunzele se gofrează şi se rulează spre faţa inferioară, În stadiul de rozetă se poate observa clarifierea nervurilor, întreaga plantă este oprită din creştere, are aspect clorotic şi nu formează căpăţână.

Plantele infectate dupâ răsărire, manifestă simptome variate : clarifierea nervurilor, mozaic sau pătare neregulată, cloroză şi gofrarea frunzelor.

Tulpinile florifere sunt oprite din creştere, au ramificaţii scurte şi clorotice, iar involucrele sunt distorsionate, plantele sunt parţial sau total sterile.

Virusu are formă de bastonaşe flexuoase, T.I. este de 55-60˚C şi longevitatea în suc de 1-2 zile, la 20˚C. Virusul se transmite prin seminţe în proporţie de 2-16%, la salată şi prin polen. În perioada de vegetaţie virusul este răspândit de afide (Myzus persicae, Macrosiphum euphorbiae ş.a), iar de la un an la altul se menţine în salata plantată de toamna şi numeroase specii spontane.

Prevenire şi combatere : folosirea de sămânţă sănătoasă sau tratată cu PEG şi incubată la 40˚C timp de 4-6 zile, distrugerea buruienilor şi a afidelor vectoare, folosirea de soiuri rezistente sau puţin sensibile.

Mozaicul salatei produs de CMV – Cucumber Mosaic Virus (CMV)

Este un virus foarte frecvent în culturile de salată, de cele mai multe ori în infecţii mixte cu LMV, determinând o scădere a producţiei cu 20-50%.

Manifestarea bolii variază în funcţie de momentul infecţiei. La plantele tinere apare pe frunze mozaic, cloroze în lungul nervurilor şi necroze pe limbul foliar. Aceste plante rămân mici şi nu formează căpăţâni.

Dacă infecţia are loc la plantele mature, simptomele se manifestă numai pe tulpinile florifere sub formă de mozaic foliar şi necroze pe pedunculii florali, ducând la scăderea producţiei de seminţe.

CMV este răspândit în culturile de salatăde aceleaşi specii de afide care transmit şi LMV. Sursele de infecţie sunt culturile de cucurbitacee, ardei, tomatele şi alte plante cultivate şi spontane.

Prevenire şi combatere: culturile vor fi izolate în spaţiu de sursele de infecţie cu CMV, iar în culturile semincere se vor face tratamente contra afidelor vectoare.

             Micozele salatei

Mana salatei – Bremia lactucae Regel