PĂSTRAREA STRUGURILOR DE MASĂ

I INFORMAŢII GENERALE

Strugurii de masă, datorită valorii deosebite dată de conţinutul ridicat de zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză), acizii organici, săruri minerale, aminoacizi şi vitamine, sunt foarte solicitaţi pentru consumul în stare proaspătă. Consumul unui kg de struguri de masă furnizează organismului uman 1200 calorii, efectele fiind multiple – redresarea organismului după eforturi, reglarea acidităţii inimii, a sistemului nervos central. Se apreciază, de asemenea, efectul avut asupra organismului uman prin acţiune alcalinizantă (datorită conţinutului mare de acizi, care determină formarea de carbonaţi şi fosfaţi necesari pentrumenţinerea echilibrului acido-bazic), mineralizantă (ca urmare a conţinutului bogat în săruri minerale, ioni de K, Ca, Fe, Mn, Cu), vitaminizantă (conţinut bogat şi variat în vitamine) şi terapeutică (afecţiuni hepatice, stimulator şi protector asupra celulei hepatice etc.).
Fig. 1. Struguri de masă

Păstrarea strugurilor de masă în ţara noastră s-a practicat de foarte multă vreme de către viticultori, în gospodăriile individuale pentru asigurarea consumului de struguri în timpul iernii. În ţara noastră sortimentul actual de struguri de masă asigură consumul în stare proaspătă pe un interval de 100-110 zile. Mărirea acestei perioade de consum se poate realiza prin metode speciale de cultură (protejarea cu folie de polietilenă şi forţarea coacerii unor soiuri timpurii) sau prin păstrarea unor cantităţi de struguri de masă în diferite spaţii adecvate (noiembrie-februarie) fapt ce asigură consumul proaspăt o durată de 190-240 zile.
Pentru consumul din perioada august-aprilie se consumă o cantitate de struguri de masă aduşi din import.
Pentru buna reuşită a păstrării strugurilor de masă tine seama de însuşIrile fizice care influenţează rezistenţa la păstrare, cum sunt: greutatea bobului, desimea boabelor pe ciorchine, rezistenţa boabelor la desprinderea de pe pedicel şi la presare.
Pentru păstrarea de lungă durată sunt folosite soiuri cu o capacitate bună de păstrare, de menţinere a însuşirilor lor calitative o perioadă lungă de timp. În funţie de durata de păstrare, soiurile cultivate în ţara noastră se grupează astfel:
a) 1-2 luni, soiurile: Chasselas dore, Muscat de Hamburg;
b) 3-4 luni, soiurile: Alphonce Lavalle, Coarnă albă, Coarnă neagră, Coarnă neagră selecţionată;
c) 4-5 luni, soiurile: Afuz-Ali, Italia, Muscat d’Adda;
d) 5-6 luni, soiurile: Chasselas Napoleon, Razachie, Regina Nera, Ohanez. (MARCA, 2004)


Fig. 2. Ciorchine de strugure din soiul Cardinal

II BOLILE STRUGURILOR DE MASĂ

Deşi intră în grupa fructelor perisabile, strugurii de masă au o durată de păstrare destul de lungă (între 90 şi 190 de zile). Recoltarea lor se face când s-au intrunit calităţile maxime ale soiului respectiv (culoare, mărime, zahăr) deoarece, spre deosebire de alte fructe, strugurii nu-şi mai îmbunătăţesc calităţile gustative după ce au fost desprinşi de pe plantă.
Fiind un produs foarte bogat în substanţe nutritive, strugurii constituie un substrat excelent pentru dezvoltarea ciupercilor patogene şi saprofite, care îi degradează, îndeosebi, pe cei răniţi sau îngrijiţi necorespunzător. Cele mai multe infecţii provin din timpul vegetaţiei, fără să evolueze în depozit ; altele însă, se amplifică şi după recoltare, producând pierderi mari. În sfârşit, alte ciuperci se dezvoltă pe struguri numai după recoltare, devenind foarte păgubitoare în timpul păstrării.
Din prima categorie de boli (cele care provin din timpul vegetaţiei) fac parte virozele : scurt nodarea , îngălbenirea nervurilor şi flavescenţa aurie, care infectează butucii de viţă în totalitate, din care cauză, ciorchinii de struguri rămân mici, cu boabe mici şi puţine, lipsite de seminţe şi de gust datorită perturbărilor biochimic petrecute în plante şi boabe. Strugurii proveniţi de la butucii virozaţi nu au valoare comercială şi deci nu pot fi valorificaţi în nici un fel. De altfel, ei nici nu rezistă la păstrare.
Dintre micoze, cea mai răspândită şi mai păgubitoare boală a viţei de vie, care afectează direct strugurii, este mana produsă de ciuperca Plasmopara viticola, care produce (în unii ani sau în viile incorect îngrijite şi nestropite la timp), pierderi de o deosebită importanţă.
Infectarea ciorchinilor începe imediat după înflorire, ceea ce determină ca aceştia să nu mai dezvolte deloc boabe. Dacă infecţia se produce mai târziu-după ce boabele au atins o anumită mărime şi după ce pedicelul s-a lignificat, iar stomatele s-au închis- miceliul ciupercii pătrunde în boabe numai prin locurile de prindere pe pedunculi, se extinde în pulpă (care se brunifică), coaja devine pieloasă, se zbârceşte şi se usucă. În funcţie de intensitatea infecţiei, pe ciorchini pot apărea numai ici-colo astfel de boabe, s-au întregul ciorchine poate fi distrus. Acest tip de infecţie este cunoscut de vitivultori sub denumirea de putregai brun (brown rot). Dacă la recoltare se admit ciorchini cu boabe infectate, pe acestea se vor dezvolta ciuperci saprofite (îndeosebi Botrytis cinerea), care invadează în timp scurt întregul ciorchine. Aşa că. La recoltare trebuie eliminaţi sau dirijaţi pentru alte scopuri toţi ciorchinii ,,atinşi’’ de mană.
Lupta împotriva manei este foarte dificilă, şi necesită, pe lângă cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice asupra bolii şi ciupercii care o produce, şi o bună oarganizare, bază materială, personal calificat, care să aplice la momentul şi în perioada indicată tratamentele în vie.
Făinarea (Oidium) provocată de ciuperca Uncinula necator cu forma conidiană Oidium tuckeri este este a doua boală mult răpândită şi păgubitoare a strugurilor. Spre deosebire de Plasmopara viticola, ciuperca îşi amplifică activitatea până la recoltare. Când sunt infectate boabele aproape de maturitate, epiderma nu mai creşte, pe când ţesuturile interne şi seminţele continuă să crească, exercitând o presiune mare asupra epidermei, care crapă. Prin crăpături se observă seminţele, iar din ţesuturi se scurge tot sucul, din care cauză strugurii se veştejesc şi sunt invadaţi de ciuperci saprofite, care grăbesc putezirea întregului ciochine.

Când infecţia se produce la începutul coacerii, pe pieliţa strugurilor apar pete brune, sub forma unei reţele, care depreciază aspectul şi deci valoarea comercială a ciorchinilor.
În general, făinarea viţei de vie apare mai frecvent şi produce pierderi mai mari în zonele cu climat cald şi umed pe versanţii însoriţi, cu umiditate scăzută.
Strugurii infectaţi de Oidium tuckeri nu se pot păstra, deoarece sunt uşor invadaţi de ciuperci saprofite, care ii degradează. În orice caz, pentru păstrare este nevoie de o temperatură de -1º C până la -0,5º C.
Putregaiul cenuşiu, produs de ciuperca Botrytis cinerea, este a treia boală mult răspândită şi foarte păgubitoare a strugurilor, îndeosebi în verile ploioase şi nu prea calde. Pagubele provocate de această boală au crescut din cauza extinderii suprafeţelor cultivate cu soiuri de struguri de masă. Pierderile cele mai mari se produc când ciuperca infectează ciorchinii.


Fig. 4. Ciorchine infectat de Botrytis cinerea



Fig.5. Atac de Botrytis cinerea la strugurii depozitaţi

Infecţia se produce, de regulă, prin înţepăturile provocate de molia strugurilor, pe leziunile produse de Plasmopara viticola, Uncinula necator şi altele, prin rănile provocate de gringină şi prin alte leziuni. Pe boabele cu aceste defecte, ciuperca se instalează şi evoluează rapid, mai ales când umiditatea şi temperatura mediului sunt ridicate, fructificând abundent pe întregul ciorchine. Miceliul ciupercii trece de la un bob la altul, iar conidiile, care sunt foarte numeroase, sunt purtate de curenţii de aer şi căzând pe alţi ciorchini îi infectează, astfel că, în câteva zile, porţiuni mari din vii pot fi infectate. Sunt îndeosebi afectaţi ciorchinii adăpostiţi de frunze, care le ţin umbră şi umezeală. Pe ciorchinii mai bine aerisiţi şi însoriţi, ciuperca nu mai fructifică, ci boabele se brunifică, pieliţa se subţiază, evapotranspiraţia apei creşte şi mustul se concentrează, bobul căpătând un gust specific, plăcut. Este aşa numita fază de ,, mucegai nobil’’, care dă un gust foarte plăcut vinului. Acesta nu trebuie combătut în cazul strugurilor de vin.
După recoltare, ciuperca Botrytis cinerea continuă să se dezvolte, chiar şi dacă strugurii sunt imediat răciţi şi păstraţi la temperaturi de 0º - 0,5º C. Soiurile de struguri de masă au o sensibilitate diferită fată de atacul de Botrytis cinerea, foarte rezistenţi fiind cei din Coarnă neagră, Italia, Afuz-Ali. Pentru a reduce din pierderi după recoltare şi a încetini evoluţia ciupercii, se vor efectua sortări severe la recolare, condiţionare şi ambalare, eliminând toţi ciorchinii cu început de infecţie sau chiar boabele desprinse.
Fumigările cu SO2 distrug sporii de la suprafaţa boabelor, dar nu şi miceliul din interior, care fructifică din nou pe durata păstrării.
Charinia diplodiella produce putregaiul alb al strugurilor, dar numai în anii în care bate grindina. La noi în ţară, se cunosc numai câţiva ani în care această boală a produs pierderi serioase.

Fig. 6. Ciorchini infectaţi de Charinia diplodiella


Boala se întâlneşte numai pe struguri şi se manifestă întâi printr-o opăreală de culoare brună, care se extinde în tot bobul. Acesta se zbârceşte (prin pierderea apei), apoi se usucă complet. Pe aceste boabe se dezvoltă nisţe punctişoare albastre-cenuşii, care reprezintă picnidiile ciupercii. Pe vreme umedă, infecţia se extinde şi la boabele nelovite de grindină, cuprinzând tot ciorchinele. Ciuperca pătrunde în boabe şi prin rănile produse de insecte sau de alte ciuperci, iar perpetuarea ei de la un an la altul se face prin sporii care cad odată cu boabele infectate pe sol, unde rămân viabili mai mulţi ani. Prin leziunile provocate de această ciupercă şi prin acţiunea ei asupra strugurilor, se favorizează pătrunderea de ciuperci saprofite, îndeosebi Botrytis şi Rhizopus, care în timpul pătrării se extind distrugând mare parte din ciorchini. Boala este introsdusă în depozite prin boabele infectate aproape de reoltare. Picăturile de apă (ploaie, rouă, condens) de pe boabe, ca şi temperatura de 22-24º C favorizează producerea infecţiei şi dezvolatrea bolii.
Putregaiul negru (black rot) produs de ciuperca Guignardia bidwelii cu forma conidiană Phoma uvicola, este păgubitor pentru strugurii destinaţi păstrării ; infecţia se produce în perioada de creştere a boabelor şi până la maturitate. Pe aceste boabe apar pete brune-roşietice, şi apoi brune-închis, care se extind cuprinzând întregul bob. Evoluţia bolii se produce foarte rapid în condiţii de umiditate ridicată, de aceea apare în podgoriile din zonele umede şi în anii foarte ploioşi. Pe suprafaţa petelor se dezvoltă picnidiile cu macro şi mai rar microconidii, iar boabele infectate se zbârcesc, se mumifiază şi apoi putrezesc. Boala progresează după recoltare şi în perioada de păstrare dacă umiditatea relativă a aerului este ridicată. Pe strugurii infectaţi de Guignardia se instalează uneori ca agent secundar ciuperca Melanconium fuligineum, mult răpândită în unele tări, producând amăreala strugurilor.

Fig. 7. Infecţie cu Guignardia bidwelii pe ciorchine


Asemănătoare cu boala precedentă este excoriza viţei, produsă de Guignardia baccae cu forma picnidiană Macrophoma flaccida. Pe boabele de struguri aproape de maturitate, apar pete brune, bine delimitate de o margine proeminentă. În dreptul acestora ţesutul devine tare şi pe el apar picnidiile sub formă de punctişoare negre. Datorită pagubelor mari pe care le poate produce această ciupercă, ciorchinii infectaţi vor fi eliminaţi încă de la recolare şi apoi pe tot parcursul operaţiunilor de condiţionare, ambalare şi păstrare a strugurilor.
Diplodia uvicola şi Phoma spp. produc un putregai negru al strugurilor. Pe boabe apar pete circulare, brune-negricioase, adâncite, pe care se dezvoltă picnidiile. Simptome cam asemănătoare apar şi în urma infecţiei cu Monochaetia viticola, care diferă însă prin forma fructificaţiilor ciupercii. Caracterele de diferenţiere se constată numai la microscop.
După recoltare, strugurii de masă pot fi degradaţi de diferite mucegaiuri, între care cele mai răspândite sunt: Rhizopus stolonifer, Penicillium spp., Aspergillus spp., Cladosporium herbarum, Pestalotia spp., şi altele. Aceste mucegaiuri se constată, îndeosebi, în timpul transportului şi comercializării. În perioada de păstrare la temperatura de 0º C, evoluţia lor este inhibată.
Rhizopus produce o pâslă densă, cenuşie-negricioasă, laxă; Penicillium produce un mucegai verde sau verde-albăstrui, iar Cladosporium un mucegai cu aspect catifelat şi degajă un miros de mucegai. Aspergillus niger provoacă, de asemenea, un mucegai negru.
Când strugurii sunt scoşi din depozit pentru comercializare, aceste mucegaiuri se dezvoltă rapid şi trec de la un bob la altul, apoi de la un ciorchine la altul, producând pagube grave.
Prin gazare cu SO2 se reduce infecţia cu Penicillium şi Cladosporium, iar păstrarea strugurilor la 0º C se opreşte, de asemenea şi dezvolarea altor mucegaiuri.
În afară de bolile microbiene, strugurii pot fi depreciaţi după recoltare şi datorită fiziopatiilor provocate de diverşi factori abiotici.
Strugurii surprinşi de ger fie neculeşi, fie după recolare, se zbârcesc din cauza piererii paride a turgescenţei boabelor, care se brunifică, căpătând un aspect de opăreală. Pedicelele boabelor sunt adesea vătămate. Punctul de îngheţ al strugurilor variază cu soiul şi cu maturitatea boabelor, fiind în medie de -3º C.
La strugurii recolaţi târziu sau în condiţii de temperatură ridicată, boabele se brunifică, pierd apa şi devin moi sau uscate. În perioadele foarte calde şi însorite în timpul coacerii, strugurii sunt, de asemenea, uşor brunificaţi, îndeosebi pe partea expusă soarelui.
Utilizarea sulfului sub formă de pulbere pentru combaterea făinării provoacă pe ciorchinii expuşi mult la soare pete brune, superficiale, care afectează aspectul şi valoarea comercială a strugurilor.
Strugurii din depozite trataţi prin gazare cu SO2 pot fi depreciaţi prin albirea sau decolorarea pieliţei, mai pronunţată în jurul pedunculului, sau prin apariţia de pete pe oricare parte a boabelor. Aceşti struguri işi modifică puţin gustul. Strugurii imaturi şi cei aduşi foarte încălziţi din vie, absorb SO2 mai mult decât cei turgescenţi, maturi şi prerăciţi imediat după recoltare.
Pierderea amoniacului din instalaţiile de răcire poate să afecteze în depozite calitatea strugurilor prin schimbarea culorii din roşie în albastră sau din verde, în albăstruie-deschis. Sucul pierde din aciditate şi, ca urmare, antocianii îşi modifică culoarea.
Lipsa de apă în verile secetoase provoacă opărirea strugurilor începând de la partea opusă pedunculului. Viile cu expoziţie sudică sunt mai puternic afectate, de asemenea şi ciorchinii din apropierea solului. Boabele acestor ciorchini încep să se brunifice şi capătă un aspect de opăreală. După câteva zile, aceşti struguri se brunifică intens, apoi se usucă, si de multe ori cad. Opăreala strugurilor poate fi provocată de umiditatea relativă atmosferică scăzută, combinată cu temperatura ridicată (ALEXANDRI şi DAVID, 1964). După LAFON (1955), fenomenul este favorizat de solurile impermeabile, compacte, sensibile la uscăciune, de îmbătrânirea viţei, precum şi de sensibilitatea unor portaltoi la uscăciune. Strugurii care prezintă această fiziopatie au valoare comercială foarte scăzută şi nu pot fi păstraţi.
Urmele de deget apar pe boabele de struguri încâ verzi sub forma unei depresiuni, ca o presare cu degetul. Se pare că şi această boală este datorată tot secetei. Strugurii afectaţi de acest fenomen sunt uşor invadaţi de mucegaiuri în timpul păstrării şi au valoare comercială mai scăzută.
Grindina provoacă, uneori, rănirea boabelor, care se ususcă total sau parţial, iar prin răni pătrund microorganisme saprofite care duc la putrezire (HULEA ANA şi colab., 1982).

III DĂUNĂTORII STRUGURILOR DE MASĂ

Fig. 8. Vespa germanica

Viespile strugurilor – Vespa spp.
Ord. Hymenoptera, Fam. Vespidae


Sub denumirea generică de viespi ale strugurilor sunt cunoscute un grup de specii relativ asemănătoare reprezentate de Vespa germanica F., V. vulgaris L., V. media de Geer şi V. silvestris Scop., cu importanţă diferită în funcţie de zona ecologică. De obicei cea mai importantă este considerată Vespa germanica F.
Morfologie: Speciile având viaţă socială, adulţii prezintă variabilitate morfologică şi funcţională. O familie este formată din matcă, trântori şi lucrătoare. Vizibile şi dăunătoare sunt lucrătoarele, care au corpul de 14-18 mm lungime, cu o coloraţie formată din galben şi negru. Antenele sunt negre, capul şi toracele prezintă coloraţie preponderent neagră, iar abdomenul preponderent galbenă. Pe cap se pot distinge clipeus-ul galben, prevăzut la rândul său cu 3 puncte negre, dispuse în triunghi. În zona aflată înapoia ochilor compuşi se află o bandă transversală, galbenă, care se prelungeşte lateral până la mandibule, care sunt de asemenea galbene. Pe torace, care prezintă zone cu pete galbene mici, se află o pilozitate scurtă şi deasă, neagră. Picioarele au coxele şi trohanterele negre. Picioarele anterioare şi mijlocii au şi femurele complet negre, iar cele posterioare au numai jumătatea proximală neagră şi jumătatea distală galbenă. Tibiile şi tarsele, la toate cele trei perechi de picioare, sunt galbene. Inserţia abdomenului este suspendată. Pe abdomen se găsesc diferite zone şi pete negre, situate de regulă la marginea anterioară a urotergitelor. Abdomenul se termină intr-un ovipozitor transformat în ac veninos cu suprafaţa nezimţată.
Biologie şi ecologie: O familie are o existenţa multianuală şi îsi are sediul într-un cuib (numit şi viespar) şi este compusă din matcă, femela rămasă ,,funcţională’’ (care asigură reproducerea, înmulţirea şi coeziunea familiei), trântori (masculii care asigură fecundarea mătcii) şi lucrătoarele (care asigură hrănirea larvelor). Matca se împerechează în zbor toamna, apoi iernează în locuri adăpostite, respectiv în cuiburi. Primăvara, matca îşi formează un nou cuib, în celulele căruia depune ouăle. După 4-5 zile eclozează larvele, care sunt hrănite la început de matcă şi apoi de lucrătoare. Lucrătoarele au rolul de a aduce hrană şi de a continua construirea cuibului. Vespa germanica îşi construieşte cuiburile în sol, dintr-o pastă formată din bucăţi mici de organe de plante, aglutinate cu salivă. La suprafaţa solului, cuiburile au un orificiu, prin care lucrătoarele ies şi intră. Speciile Vespa media şi Vespa silvestris îşi construiesc cuiburile pe ramurile pomilor şi arborilor, sau pe lemnăria de pe partea inferioară a acoperisurilor caselor şi anexelor gospodăreşti.
Plante atacate şi mod de dăunare: Adulţii se hrănesc cu substanţe dulci, cum este nectarul florilor, exudatele dulci ale mugurilor, precum şi cu sucul provenit prin zdrobirea fructelor coapte şi boabelor strugurilor. Sucurile absorbite sunt utilizate pentru hrana proprie şi a larvelor din cuibare. La viţa de vie sunt preferate soiurile timpurii şi/sau semitimpurii parfumate, cum sunt Muscat Perlă de Csaba, Perla de Zala, Tămâioasă Românească, Busuioacă de Bohotin, Muscat Ottonel, Chasselas dore, etc. Pagubele cele mai mari se înregistrează la soiurile cu pieliţa boabelor mai subţire şi pulpa mustoasă, la boabele atacate de viespi rămânând numai coaja uscată, de culoare brună-ruginie.
Combatere: Combaterea chimică a diferitelor specii este dificilă, adulţii fiind relativ rezistenţi la insecticidele cunoscute şi la concentraţiile uzuale. Eficace sunt măsurile fizico-mecanice combinate cu cele chimice. Cuiburile din sol trebuie inundate cu soluţii de insecticide foarte toxice indiferent de baza lor chimică (organofosfaţi, carbamaţi şi/sau piretroizi), măsura aplicată concomitent cu astuparea orificiilor cuiburilor. Cuiburile de pe crengile arborilor şi de sub acoperişuri, vor fi adunate în sezonul rece (când insectele se află în diapauză) şi distruse mecanic sau prin ardere. Pentr evitarea construirii de noi cuiburi, se recomandă aplicarea de insecticide în locurile propice pentru construirea acestora, putându-se folosi concentraţii de 5-10 ori mai mari decât cele care se aplică uzual pe plante. (GHIZDAVU, 2004)

Molia verde a strugurilor (Eudemisul) – Lobesia botrana Den. St Schiff.
Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae

Este o specie palearctică, mai frecventă în regiunile viticole din sudul Europei (Franţa, Italia, Grecia etc.), America şi Afica de nord etc., iar la noi mai ales în podgoriile din zonele de stepă şi silvostepă. Cele mai mari pagube se înregistrează de la an la an în viile din Dobrogea şi Câmpia Română, în ultimii ani importanţa speciei crescând constant şi în celelalte podgorii, observându-se tendinţa speciei de a avansa către nord.
Morfologie: Adulţii au corpul de 7-8 mm lungime, iar anvergura aripilor este de 13-20 mm. Culoarea corpului este galbenă verzuie, iar culoarea şi ornamentaţia aripilor anterioare este complexă: pe fondul cromatic cenuşiu-cafeniu sunt trei macule brune şi dungi transversale brune care alternează cu dungi cenuşii şi franjurate pe marginile apicală şi dorsală.
Fig. 9. Lobesia botrana

Oul este eliptic, gălbui la depunere şi verzui înainte de eclozare.
Larva este omidă adevărată la completa dezvoltare, de 10-14 mm lungime, de culoare vrede-măslinie-cenuşie, cu capul, pronotul şi picioarele brune. Are mişcări vioaie, dar când este deranjată îşi dă drumul să cadă pe sol atârnând de un fir de mătăsos.
Pupa este brun-oliv, subţire, cu lungimea de 5-6 mm lungime (TEODORESCU şi colab., 2003).
Biologie şi ecologie: În regiunile din sud specia dezvoltă trei generaţii pe an, respectiv două generaţii pe an în cele mai de nord. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos alb, sub scoarţa parţial exfoliată a butucilor sau coardelor mai groase şi mai rar sub resturi vegetale, sau în sol. Apariţia adulţilor generaţiei hibernante are loc spre sfârşitul lunii aprilie, zborul eşalonându-se pe 20-30 de zile. Maximul apariţiei se înregistrează când temperatura medie zilnică a aerului este egală sau depăşeşte 15º C. Fluturii au o activitate crepusculară, şi au o longevitate de 7-12 zile (laborator de 40-60 zile). După 8-11 zile de hrănire pentru maturaţia sexuală, au loc copularea şi apoi ponta. Ouăle sunt depuse mai ales pe butonii florali, dar şi pe lăstari, frunze şi ulterior pe ciorchini. În total, o femelă depune 50-80 de ouă (maximum 110), depuse într-o perioadă de 20-30 de zile. Incubaţia durează 6-10 zile, iar primele larve aparla începutul lunii iunie. La 20-25° C dezvoltarea larvelor durează 25-32 de zile, timp în care nă pârlesc de 4 ori. La adăpostul unor cuiburi formate din fibre mătăsoase, larvele se hrănesc rozând inflorescenţele şi boabele abia formate. La completa dezvoltare îşi construiesc un cocon mătăsos în interiorul cuiburilor în care s-au hrănit şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile şi apoi, în prima jumătate a lunii iulie, apar adulţii generaţiei I. aceştia pun bazele generaţiei a doua, care se dezvoltă ca şi prima, cu deosebirea că ouăle sunt depuse pe boabele încă verzi ale soiurilor târzii, sau aflate imediat înainte de pârgă la soiurile timpurii, iar larvele se hrănesc cu pulpa boabelor. Adulţii generaţiei a doua apar la începutul lunii august şi depun ouăle pe boabele ciorchinilor soiurilor semitimpurii aflate în pârgă, şi/sau pe cei ai soiurilor tardive. Larvele generaţiei a treia consumă pulpa boabelor şi ajung la completa dezvoltare în septembrie, când părăsesc ciorchinii, se retrag sub scoarţa exfoliată, în crăpăturile butucilor şi aracilor, sub frunzele căzute, unde îşi construiesc coconii mătăsoşi în interiorul cărora se împupează şi iernează. În sud, Lobesia botrana este o specie trivoltină (zona Dobrogea, Câmpia Română): G1 (de primăvară) se dezvoltă în mai-iunie, G2 (de vară), în iulie-august şi G3 (de toamnă) în august-mai. În zonele mai nordice, depăşind latitudinea de 45-50° specia este bivoltină (Subcarpaţi, Moldova şi Transilvania): G1 se dezvoltă în iunie-august, iar G2 în august-iunie, cele două generaţii suprapunându-se cu cele ale cochilisului.
Plante atacate şi mod de dăunare: Dăunează larvele, care atacă diferit, în raport de generaţie: larvele din G1 leagă cu fire mătăsoase şi rod bobocii florali, inflorescenţele şi apoi ciorchinii foarte tineri, o larvă consumând 60-80 de boboci (flori respectiv boabe) în timpul dezvoltării sale. Omizile din G2 atacă rozând în interior boabele verzi sau în pârgă, iar larvele din G3 rod boabele în pârgă sau coapte. Larvele înconjoară organe atacate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor cuiburi specifice. Daunele provocate de omizile din G2 şi G3, sunt mărite datorită atacului în continuare al ciupercii Botytis cinerea, care se instalează în primul rând pe rănile cauzate de larve, de unde se propagă şi pe boabele sănătoase. După filoxeră, eudemisul este considerat cel mai periculor dăunător al viţei de vie, cauzând pagube directe de 10-20%, iar în anii cu invazie acestea ajungând la 30-40%. În anii favorabili putregaiului cenuşiu, pagubele pot fi de 80-100%. Soiurile cele mai sensibile sunt cele de masă Afuz-Ali, Coarnă neagră, Coarnă albă etc.
Combatere: Combaterea dăunătorului se realizează atât biotehnic cât şi chimic. Tratamentele chimice se aplică la apariţia în masă a larvelor fiecărei generaţii, momente stabilite prin cele trei criterii de avertizare: biologic, ecologic şi fenologic. În zonele favorabile dăunătorului, în anii de invaie şi mai ales pe soiurile mai atacate, sunt necesare câte două tratamente pentru fiecare generaţie, distanţate la 10-14 zile.
Combaterea chimică se poate raţionaliza prin supravegherea nivelului populaţiei cu capcane feromonale cu momeli AtraBOT.
Combaterea biotehnică se realizeaza prin lansarea parazitului oofag Trichogramma embriophagum. Se fac două lansări la fiecare generaţie: prima la 3-4 zile după maximul curbei de zbor, stabilită cu ajutorul capcanelor feromonale, iar a doua după 8-10 zile. Rezultate bune dau şi biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin – 0,3%, Bactospeine – 0,3% sau Dipel – 0,1%), aplicate împotriva larvelor ca în cazul insecticidelor chimice şi apoi insecticidele cu diferite baze chimice: Decis 2,5 EC – 0,03%, Dipterex 80 PS – 0,2%, Onefron 80 PS – 0,2%, Wotexit 80 PS – 0,2% etc. (GHIZDAVU, 2004)

Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Hb.
Ord. Lepidoptera, Fam. Cochylidae

Răspândită în Asia şi nordul Africii, în Europa, specia produce daune mai ales în partea de nord a arealului de cultură a viţei de vie, în zonele cu regim pluviometric mai ridicat (Subcarpaţii sudici, Vrancea, Moldova, Transilvania).
Morfologie: Adultul are corpul de 8-9 mm lungime şi anvergura aripilor de 18-22 mm. Capil şi toracele sunt brun-roşcate, iar abdomenul cenuşiu-gălbui. Aripile anterioare sunt albe-gălbui, cu o bandă transversală mediană brună, de formă trapezoidală, cu baza mare situată pe marginea costală. Aripile anterioare prezintă franjuri pe marginea apicală. Aripile posterioare sunt uniform colorate, cenuşii la masculi şi albe-gălbui la femele, preăzute cu franjuri pe marginile apicală şi dorsală.
Oul este oval, de 0,75-0,90 mm lungime şi 0,60-0,65 mm lăţime.
Larva, omidă adevărată, la completa dezvoltare are corpul de 12-14 mm lungime. Capul şi pronotul sunt negre, restul corpului este brun, cu negi pe care se inseră peri fini. Picioarele abdominale prevăzute cu 25-30 croşete, dispuse în coroană.

Fig. 10. Stadii de dezvoltare la Eupoecilia ambiguella


Pupa, de tip obtecta, este brună-roşcată, de 8-10 mm lungime.
Biologie şi ecologie: Specia este bivoltină, iernând ca pupă sub scoarţa parţial exfoliată a butucilor şi coardelor mai groase, în crăpăturile butucilor şi aracilor. Adulţii generaţiei hibernante apar şi zboară în a doua jumătate a lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului atinge 15° C (t°=12° C), respectiv când a treia frunză a lăstarilor are diametrul de 3 cm. Zborul lor este scurt, de la butuc la butuc, fiind crepuscular sau nocturn, cu maximum înainte de miezul nopţii. El poate loc la temperaturi cuprinse între 12° şi 27-28° C (condiţiile optime de temperatură fiind de 18-20° C şi umiditatea relativă a aerului de 60-90%). Adulţii sunt sensibili la atractanţii alimentari şî luminoşi. După 3-4 zile de la apariţia are loc copulaţia. Pentru atragerea masculilor femelele emit un feromon atractant sexual (acetat de cis-9-dodecen-1-il). Ponta începe imesiat după împerechere. Ouăle sunt depuse izolat pe ciorchini şi mai rar pe frunze. Femelele trăiesc 10-14 zile, timp în care depun 60-160 de ou. După o incubaţie de 8-15 zile, larvele neonate leagă cu fire mătăsoase 2-3 boboci florali, pătrund în aceştia consumându-le staminele şi pistilul. Pe măsură ce cresc, larvele aglomerează şi alţi boboci, flori sau boabe abia formate, pe care le consumă. Ajunse la completa dezvoltare după 20-25 de zile, începând de la sfârşitul lunii iunie, la locul de hrănire, sau în interiorul unor frunze răsucite, larvele ţes coconi mătăsoşi în care se împupează. După 10-14 zile, în a doua decadă a lunii iulie zboară adulţii generaţiei întâi, zborul lor eşalonându-se pe 3-4 săptămâni. Împerecherea şi ponta se observă la 2-3 zile după apariţie. Ouăle sunt depuse pe boabele încă verzi. Larvele, eclozate după 7-10 zile, leagă pedunculii a câte 2-3 boabe şi pătrund în ele consumându-le conţinutul. Când sunt deranjate, prin mişcări şerpuitoare, larvele coboară pe un fir mătăsos şi se ascund în crăpăturile sau sub scoarţa butucilor. După 20-25 de zile, începând de la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, larvele părăsesc ciorchinii şi se retrag la locurile de iernare, unde se împupează în interiorul unor coconi mătăsoşi.
Plante atacate şi mod de dăunare: Molia brună este polifagă, atacând în primul rând viţa de vie şi alte peste 90 de specii de plante. Dăunează larvele, care la prima generaţie , leagă cu fire mătăsoase şi rod bobocii florali, florile şi boabele tinere, iar la generaţia a doua boabele ciorchinilor înainte şi după intrarea în pârgă la soiurile timpurii sau boabele verzi ale soiurilor târzii, cărora le consumă pulpa. Atacul larvelor generaţiei a doua favorizează instalarea şi răspândirea putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea). În zonele în care ambele specii sunt prezente, perioadele şi modul de dăunare ale cochilisului sunt identice sau foarte asemănătoare cu ale primelor două generaţii ale eudemisului, identitatea speciei dăunătoare putând fi stabilită pe baza morfologiei larvelor. (GHIZDAVU, 2004)
Combatere: Instalarea în plantaţii a curselor cu feromon specific, AtraAmbig, pentru stabilirea nivelului populaţional şi avertizarea tratamentelor de combatere. Cursele se instalează în fenofaza de dezmugurire. Tratamentele chimice se justifică la depăşirea PED = 50 fluturi/capcană/săptămână. Aplicarea de tratamente cu biopreparatele pe bază de Bacillus thuringiensis (Turingin, Entomobacterin, Dipel), acestea cauzând moartea larvelor într-un procent de 20-75% (OLTEAN şi colab., 2001).

IV TEHNOLOGIA DE VALORIFICARE ÎN STARE PROAPĂTĂ A STRUGURILOR DE MASĂ

1. Fluxul tehnologic general
Strugurii de masă ocupă locul 3, după mere şi pere, din punct de vedere al producţiei în România, însă în numeroşi ani o mare parte din soiurile mixte (grupa Chasselas) sunt vinificate parţial.
Au o mare valoare energetică (700-800 kcal/kg) şi exercită o serie de acţiuni fiziologice asupra organismului uman: alcalinizantă, mineralizantă, vitaminizantă şi terapeutică.
Păstrarea strugurilor în România se realizează într-un volum foarte redus, din care cca 50-66% sunt consumaţi în timpul sărbătorilor de iarnă. Prin prelucrare, se obţin compoturi, dulceţuri şi sucuri, foarte apreciate de consumatori.
În funcţie de însuşirile specifice şi caracteristicile comerciale, soiurile de struguri pentru masă se împart în 3 grupe:
- grupa S – soiuri superioare
- grupa M – soiuri mijlocii
- grupa O – soiuri obişnuite
Din grupa S fac parte soiurile: Afuz-Ali, Cardinal, Coarnă neagră selecţionată, Muscat de Hamburg, Triumf etc.
Din grupa M fac parte soiuri ca: Chasselas dore, Coarnă neagră, Coarnă albă, Muscat Perlă de Csaba, Perletta etc.
Soiurile obişnuite (din grupa O) nu fac obiectul păstrării în depozite.
Valorificarea strugurilor se face în 3 clase de calitate: calitatea extra, calitatea I şi calitatea a II-a, dar pentru păstrare se vor introduce în depozit numai strugurii din primele doua calităţi.
Recoltarea strugurilor destinaţi păstrării se face când aceştia au ajuns la maturitatea de consum, deoarece după desprinderea lor de pe coardă, maturarea nu mai avansează şi nici calitatea organoleptică nu se îmbunătăţeşte.
Conţinutul minim acceptabil în substanţa uscată solubilă în vederea recoltării trebuie să fie de 13-14% la soiul Coarnă neagră, 14-16% la Afuz-Ali, Muscat d’Adda, Italia şi peste 16% la Chasselas dore şi Muscat de Hamburg.
Recoltarea se face manual, cu atenţie, folosind foarfecele menţinând pedunculul şi stratul de ceară (pruină) intacte, urmată sau nu de cizelare, în funcţie de destinaţia producţiei.
Presortarea se face pe calităţi, astfel: la calitatea extra se aleg ciorchinii de minin 200 grame (150 grame la soiurile cu bobul mic), fără defecte, caracteristici soiului, cu boabe întregi, bine dezvoltaţi, tari, bine prinşi în ciorchine şi acoperiţi cu puină; la calitatea I se admit ciorchini cu 50 grame mai uşori, iar la calitatea a II-a sunt admişi numai strugurii ce corespund condiţiilor de calitate minime, cu media 10% ciorchini necorespunzători, dar fără a fi putreziţi, alteraţi sau improprii consumului.
Concomitent cu presortarea se face şi cizelarea, dacă situaţia impune acest lucru. Cizelarea constă în îndepărtarea de pe ciorchine a boabelor crăpate, necoapte, atacate de insecte, mucegăite etc. Dacă există un mob mucegăit, odată cu îndepărtarea lui se vor elimina şi cele din jurul său, aparent sănătoase, dar la acre este posibilă o infecţie ascunsă.
Operaţia de cizelare se efectuează prin luarea ciorchinilor de peduncul, ridicarea lor la nivelul privirii şi rotirea lor înceată îndepărtând prin tăiere cu foarfeca toate boabele cu defecte, ciorchinii fiind aşezaţi apoi în lădiţele de depozitare.
Ambalarea strugurilor de masă se face în lăzi cu o capacitate de 5-12 kg, confecţionate din lemn; tipurile C, S, III şi IV sau din material plastic (model 1 şi model 2). Pentru export sau pentru păstrare se utilizează lăzi noi, tipul IV, cu o capacitate de 5-6 kg. Pentru păstrare sau la cererea beneficiarului extern, ciorchinii se aşează cu pedunculul în sus.
Rahisul, după recoltare, pierde uşor apa prin evaporare şi transpiraţie, sau în avantajul boabelor, ofilindu-se. Culoarea lui se modifică, devenind gălbuie apoi brună. Zilnic pierde apă în proporţie de 0,5-0,8%, ceea ce în condiţii normale ale mediului ambiant determină depăşirea pragului de ofilire în 3-6 zile.
Prevenirea deshidratării strugurilor de masă (rahisul mai accentuat, fiind erbaceu), în ultimele ţări mari cultivatoare (Grecia, Italia, Spania etc.) se realizează prin ambalarea acestora în peliculă de PE în formă de sac, cu laturi care se pot plia, acoperind conţinutul, iar pentru a asigura o protecţie de până la o săptămână, se practică prerăcirea cu aer rece, la 8° C şi un tratament preventiv cu SO2 gazos, timp de 20 de minute, în concentraţie de 0,5-1%, efectuat în încăperi special amenajate.
Transportul strugurilor pe distanţe mai mici se face cu remorci tractate, iar pe distanţe mai mari, cu autovehicule izoterme.
Mijloacele auto neprotejate se vor acoperi cu prelate, pentru a feri strugurii de praf, vânt, precipitaţii, radiaţia solară directă etc.
Exportul se efectuează cu mijloace auto tip autocamion sau vagoane RCT pe calea ferată. O atenţie sporită se va acorda fixării lăzilor, pentru a elimina şocurile şi trepidaţiile pe durata transportului.
Păstrarea strugurilor de masă, o perioadă mai îndelungată, cu menţinerea calităţii la un nivel optim, este îngreunată de caracteristicile acestui produs şi anume:
- prezenţa rahisului supus deshidratării şi brunificării
- fregilitatea epidermei boabelor
- predispoziţia boabelor la separarea de pedicel
- sensibilitatea faţă de putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care este sporită de conţinutul de glucide şi de umiditatea relativ ridicată din spaţiul de depozitare.
Strugurii de masă se păstrează în depozite frigorifice cu atmosferă normală (specializate şi de tip universal) şi de depozite cu ventilaţie naturală.

2. Păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă controlată, de tip specializat
Capacitatea acestor depozite este cuprinsă între 1500 şi 2000 tone, ele fiind dotate, pe lângă instalaţia deprodus frig artificial, şi cu o staţie de distribuirea SO2, comună pentru toate celulele depozitului.
Capacitatea optimă a unei celule pentru păstrarea strugurilor de masă este de 100-200 tone. În fiecare celulă, sub plafon, pe peretele de la intrare, sunt instalate 1-2 baterii de răcire, care, în dreptul ventilatoarelor sunt prevăzute cu conducte de transport a dioxidului de sulf.
Pe acelaşi perete cu bateriile de răcire sunt fixate canale de evacuare a SO2 din celulă, confecţionate din tablă, de formă pătrată în secţiune.
Ambalarea pentru păstrare se face cu struguri omogeni, într-un singur strat, cu pedunculul în sus, suficient de strâns (5 kg capacitate), dar fără tasare şi fără a depăşi marginile superioare ale lădiţei (14 cm). Lădiţele se paletează în:
a) palete cu montanţi metalici cu dimensiunile de 1,2 x 0,8 x 1,4 m, unde încap 64 de lădiţe tip IV (8 x 8).
b) Palete din lemn cu montanţi şi cadru superior din metal cu dimensiunile de 1,2 x 1 x 1,7 m, unde încap 100 lădiţe tip IV (10 x 10).
Pe cât posibil, strugurii vor fi introduşi la păstrare în ziua recoltării, în spaţiul unde s-a realizat temperatura iniţială de 8-10º C. Strugurii se depozitaează în loturi cât mai uniforme ca stadiu de maturare şi durată de păstrare preconizată şi nu se asociază în aceleaşi spaţii cu alte fructe sau legume.
Depozitarea paletelor cu montanţi, încărcate cu lăzi, se face pe 4 niveluri, compact în stive bloc, până la 5-6 m înălţime (palete de uz general), respectiv 7,14 m (palete de depozitare). Între pereţii celulelor şi marginile stivelor se lasă un spaţîu de circulaţie de aproximativ 20 cm, iar entral un culoar cu lăţimea de aproximativ 0,8-1,0 m. Între stivele de palete se lasă un spaţiu de 5-10 cm, toate aceste locuri libere, permiţând în timpul efectuării tratamentelor, o mai bună difuzare a SO2 la fiecare ambalaj, precum şi la posibilitatea efectuării controalelor pe durata păstrării.
Condiţii de păstrare
Temperatura optimă este cuprinsă între limitele 0º C...+1º C, cu menţiunea că sub 0º C se produce îngheţul rahisului şi ulterior al boabelor, în timp ce la valori de peste 1º C se intensifică procesele de metabolism.
Umiditatea relativă optimă în celula depozitului este de 90-95 %, dar favorizează atacul de Botrytis cinerea, de aceea în mod obişnuit, păstrarea se realizează la 85-90%. O umiditate relativă mai scăzută provoacă ofilirea rahisului, uscarea pedicelelor şu zbârcirea boabelor.
Viteza de circulaţia a aerului are valoarea optimă de 0,2 m/s şi trebuie să asigure distribuirea în toate ambalajele din celulă, a temperaturii şi umidităţii relative a aerului.
Preocupările la nivel mondial, pentru prevenirea atacului de Botrytis cinerea şi prelungirea duratei de păstrare a strugurilor de masă s-au concretizat prin punerea la punct în spaţiul de păstrare a unei compoziţii gazoase de 0,5 – 1% O2 la temperatura de 0º C.
Observaţiile făcute după 2, 3 sau 4 luni de la păstrare au arătat că atacul de putregai produs de Botrytis cinerea s-a redus cu 55-60%.
Durata de păstrare este considerată optimă până în momentul în care la struguri se observă primele semne de szârcirea boabelor, modificarea culorii şi desprinderea lor de pe rahis.
Păstrarea strugurilor de masă, eficient, economic este evidenţiată de la soi la soi, fiind între 1-2 luni (Chasselas dore, Muscat de Hamburg) şi 5-6 luni (Chasselas Napoleon, Regina Nera).

3. Îngrijiri pe durata păstrării strugurilor
Pe durata păstrării strugurilor de masă este necesară luarea unor măsuri în vederea menţinerii calităţii o durată cât mai lungă de timp, principalele probleme fiind generate de apariţia bolilor criptogamice produse de Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) şi Penicilium spp. (putregaiul moale) etc.
Astfel tratamentele periodice cu SO2 sunt obligatorii în prezent, pentru prevenirea manifestării atacului de Botrytis cinerea, Încă din primele zile ale depozitării. Aceste tratamente întârzie, dar nu pot elimina apariţia şi dezvoltarea putregaiului cenuşiu, care infectează strugurii în cursul vegetaţiei, în vie mai ales în anii ploioşi.
Instalaţia de alimentare cu SO2 (folosit în stare lichefiată) se găseşte în afara depozitului şi este prevăzută cu câte un robinet pentru fiecare celulă astfel încât tratamentul se poate aplica diferenţiat, după necesităţi.
Imediat după umplerea şi închiderea celulei se efectuează primul tratament cu SO2 în concentraţie de 1%, numit şi tratament de dezinfecţie, folosindu-se 28 g SO2 lichefiat pentru fiecare m³ de spaţiu liber din celulă.
Ulterior, fazial, la 7-10 zile, se efecuează tratamente pentru a preveni apariţia şi evoluţia bolilor criptogamice, folosind SO2 în concentraţie de 0,25%, adică 7 g/m³ de spaţiu liber. Durata tratamentelor este de 20-30 de minute , sulfitările prelungite producând decolorarea boabelor.
Păstrarea SO2 se face în butelii de oţel, iar dozarea lui se face gravimetric (prin cântărirea buteliei) şi volumetric (folosind sulfitometrul). Sulfitometrul se goleşte prin intermediul unei conducte care trece printr-un container încălzitor (la 60-80º C) şi continuă cu o pompă de vaporizare prin care se distribuie SO2 în celulă. Eliminarea SO2 se realizează cu ajutorul unor ventilatoare, sau acolo unde sunt prevăzute, epuratoare verticale cu duşuri de apă în care s-a dizolvat sodă (Na2CO3). Aerisirea se efectuează cu aer, recirculat de 40-50 de ori în 24 de ore.
La interval de 3-4 zile şi mai ales spre sfârşitul perioadei de păstrare se controlează starea fitosanitară a strugurilor, iar dacă încep să apară deprecieri calitative, se trece la valorificarea imediată.
Parametrii de păstrare (temperatura şi umiditatea relativă a aerului) se urmăresc şi se înregistrează de 3 ori/ zi, în fiecare celulă.
La sistarea păstrării, se va evita formarea condensului, prin adaptarea treptată la temperatura mediului ambiant. Pentru livrare se poate face o cizelare sau o eliminare a boabelor crăpate şi a celor atacate de boli, iar valorificarea trebuie realizată în maxim 2-3 zile.
În ţările mari producătoare de struguri de masă se foloseşte tot mai mult la valorificarea acestora, generatoare cu SO2 pentru fiecare ambalaj.
Generatoarele sunt reprezentate de pachete sau folii alveolare care conţin metabisulfit de sodiu (Na2S2O2).
În contact cu umiditatea din ambalaj şi în prezenţa CO2 generatoarele degajă SO2 în proporţii de circa 30-35% din greutatea iniţială. Strugurii sunt păstraţi în lădiţe căptuşite cu o folie de polietilenă în formă de sac, cu laturile acoperitoare. Generatorul de SO2 se aşează deasupra ciorchinilor, iar laturile sacului se îndoaie, învelind strugurii şi placheta generatoare cu Na2S2O2.
Generatoarele cu difuziune rapidă asigură o conservare de 2-3 luni. Generatoarele combinate sunt cele mai bune, îmbinând ambele tipuri de emisie a SO2 şi care menţin calitatea strugurilor peste 2 luni (60-75 zile) la 0º C, cu pierderi de 4-6%.
4. Păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă normală de tip universal
Sunt preferate depozitele la care ventilaţia aerului rece în celule se face pe la partea superioară, acesta circulând de sus în jos. La nivelul pardoselii şi de-a lungul celor doi pereţi lungi se instalează câte un canal de ventilaţie confecţionat din tablă, cu secţiunea pătrată şi cu latura de circa 80 cm, prin care se elimină SO2. fiecare dintre aceste canale comunică la unul dintre capete cu exteriorul, prin intermediul unor deschideri î peretele celulei. Aceste deschideri sunt folosite numai în momentul evacuării SO2 după tratament, iar restul timpului sunt bine închise cu obloane etanşe. Canalele din tablă prezinţă lateral, pe pereţii orientaţi către interiorul celulei, ,ai multe deschideri care permit pătrunderea şi evacuarea SO2.
Tratamentele de sulfitare, în lipsa instalaţiei speciale, se pot efectua cu sulf solid, care se arde în cutii metalice sau în tăvi de tablă, amplasate în mai multe puncte dispersate în celulă, cu respectarea măsurilor PSI (strat de nisip de 5-6 cm). Norma de consum este de 14 g/m³ spaţiu liber pentru primul tratament cu 1% SO2 şi 3,5 g/m³ pentru următoarele, cu 0,25% SO2, iar pentru omogenizarea atmosferică se recomandă funcţionarea ventilatoarelor.

5. Păstrarea strugurilor de masă în spaţii cu ventilaţie naturală
În anii favorabili climatic, când se obţin recolte sănătoase şi de calitate, strugurii de masă se pot păstra şi în spaţii cu ventilaţie naturală.
Igienizarea încăperilor se efectuează prin văruirea pereţilor şi arderea sulfului (20-25 g/m³) urmând să fie ţinute închise 2-3 zile şi apoi se aerisesc bine.
Strugurii se păstrează în lădiţe de tip IV, stivuite până la înălţimea de 1,5 m (10-12 rânduri), în blocuri, lăsând între ele şi la pereţi, spaţii libere de 50 cm pentru aerisisre şi control. Când aerul este mai rece noaptea, se aeriseşte repetat, pentru reducerea temperaturii din interior, iar în zilele călduroase de toamnă, se închide accesul aerului (obloane, uşi, ferestre, coşuri de ventilaţie). În zilele cu temperatură scăzută se poate aerisi şi ziua (nu sub 0º C). Sulfitarea se face prin arderea sulfului, în dozele menţionate, însă mai frecvent, odată la 3-5 zile, urmat de eliminarea SO2 după 30 de minute. Controlul stării de păstrare se face zilnic, iar pierderile sunt de peste 5-6% lunar (BECEANU şi colab., 2003 ).