Cultura gladiolelor

I Cultura gladiolelor

1.1 Importanţa economică a cultivării gladiolelor

1.1.1 Etimologie

În limba latină ,,gladius” înseamnă spadă, numele se referă la forma frunzei.

1.1.2 Istoric

În trecutul îndepărtat, gladiola era socotită planta victoriei, deoarece era purtată în războaie. Bulbii gladiolelor se purtau la gât ca amulete. În decursul timpului, bulbii de gladiole au servit ca etalon în schimbul bulbilor altor plante.

Gladiolele erau cunoscute atât la greci cât şi la romani. Până în jurul anului 1500, se întâlneşte foarte rar descrierea gladiolei în manuscrise.

În secolele XVII-XVIII, gladiolele au trezit un interes mai mare în urma recunoaşterii proprietăţilor lor medicale. De exemplu, Gladiolus communis (preparat) figurează în reţete, iar Gladiolus imbricatus era folosit ca ameliorator în durerile dentare. În anul 1758 au fost aduse în Europa primele gladiole din Africa australă, iar primul hibrid cu flori mari a fost realizat la Grant (Belgia) de Louis Van Houtte, In 1841, sub numele de Gladiolus gandavensis (G. Psittacinus x G. oppositiflorus). (ŞELARU, 2002)

În ultimii ani, în toate organele gladiolelor, şi mai ales în frunze, în urma cercetărilor, s-au găsit cantităţi mari de vitamina C.

1.1.3 Importanţa culturii de gladiole

Gladiola este o floare cultivată mai puţin pentru decorul grădinilor şi mai mult pentru producerea de flori tăiate.

Ca importanţă şi pondere, în cultura de câmp, se situează pe un loc sensibil egal cu cel al crizantemei ori lalelei. Face parte din sortimentul de bază al speciilor cu înflorire vara.

Inflorescenţele viguroase, florile mari şi variat colorate, durata mare de păstrare în apă, înmulţirea uşoară, alături de alte însuşiri, sunt tot atâtea calităţi care îi conferă un loc de frunte în ierarhizarea speciilor după ponderea pe care o ocupă suprafeţele cultivate.

În ţara noastră, situată pe acelaşi loc ca şi în alte ţări, cultura gladiolelor este concentrată în jurul centrelor urbane mai mari. Din peste 1000 de soiuri întâlnite în ultimele cataloage şi lucrări de specialitate, o mare parte se cultivă şi la noi, unele dintre acestea creaţii româneşti, obţinute în institutele de cercetare.

1.2 Particularităţi biologice

1.2.1 Descrierea speciei

Gladiolele sunt plante perene, erbacee, ce depăşesc 1,5 m înălţime. În pământ prezintă un tuberobulb, organul de înmagazinare a substanţelor de rezervă, cunoscut de cultivatori sub numele de ,,ceapă’’, globulos sau plat, acoperit cu tunici de culori diferite: brun, roz, etc., ce prezintă fibre paralele sau în reţea, spre vârf, pe toată lungimea.

Fig. 1. Gladiolus cardinalis

Gladiolele sunt plante care urmează un tipar regulat de dezvoltare. La început, produc un număr de frunze alungite, în general 8-9 frunze. Din acestea, la început, 4 sau 5 sunt prinse de nodurile inferioare ale axului care formează noul tuberobub, celelalte se dezvoltă în lungul tijei florale.Tuberobulbii care au dimensiuni pentru înflorire, întotdeauna iniţiază flori. În cazul în care plantele nu ajung să înflorească, florile iniţiate pier în anumite stadii de dezvoltare.

Inflorescenţele secundare se pot dezvolta din mugurii axilari de la a 3-a frunză superioară. Iniţierea (inducerea) inflorescenţei începe curând după plantare, când lăstarii au 30-40 cm lungime. Iniţierea individuală a florilor continuă până în stadiul de a 7-a frunză.

Tuberobulbul gladiolei este compus din două părţi distincte: partea exterioară fin granulată, unde se face depunerea substanţelor de rezervă şi partea internă, ţesutul fibros. La bază, tuberobulbul prezintă un strat rezistent. La început, volumul părţii exterioare depăşeşte cu mult partea internă, dar acest raport se schimbă pe măsura formării lăstarilor şi a bulbilor înlocuitori. Tuberobulbul este folosit pentru înmulţirea vegetativă; el are proprietatea de a încolţi când condiţiile sunt prielnice şi de a da naştere la unul, mai rar doi tuberobulbi de înlocuire. Formarea bulbilor înlocuitori este condiţionată de dezvoltarea întregii plante, de activitatea frunzelor şi tulpinii.

În afara tuberobulbului înlocuitor, din vechiul tuberobulb se formează tuberobulbili.

Tuberobulbilii sunt înveliţi la exterior într-o membrană destul de rezistentă, ca într-o capsulă. În mod obişnuit, pe o plantă se formează 20-30 bulbişori, iar în cazuri rare, 200-300 sau chiar mai mulţi bulbişori.

Tulpinile aeriene ale gladiolelor, în majoritatea cazurilor solitare, mai rar ramificate, sunt învelite la bază în câteva frunze, ca într-o teacă tubulară. Ele se dezvoltă din muguri aflaţi pe tuberobulb la subsuoara solzilor.

Frunzele gladiolelor au formă de sabie şi prezintă nervuri paralele care ies în relief.

Inflorescenţa este un spic cu flori aşezate unilateral sau bilateral (pe unul sau două rânduri). Numărul florilor în inflorescenţă variază între 2 şi 12 la speciile sălbatice şi peste 20 la soiurile cultivate.

Mărimea florilor este foarte diferită. Speciile sălbatice prezintă un diametru redus al florii, 2-4 cm, comparativ cu cele cultivate, ale căror flori au diametrul în jur de 20 cm. Deschiderea florilor în inflorescenţă se face eşalonat, începând cu cele de la bază.

Floarea tipică speciilor sălbatice se caracterizează prin forma neregulată a petalelor şi răsfrângerea accentuată a pâlniei.

Acestă forma s-a păstrat la: Gladiolus gandavensis, Gladiolus childsii, Gladiolus primulinus. Caracteristic pentru aceste specii este şi coloritul florilor cu diverse ornamentări şi pete pe petale, de obicei pe petalele inferioare (de tip bimaculatus sau trimaculatus). Pentru soiurile mai evaluate este caracteristică dispariţia petelor sau prezenţa unei singure pete (monomaculatus).

În afara modificărilor de culoare şi formă, pe scara evoluţiei florilor se observă schimbări de formă a petalelor sub aspectul dinţării lor sau a apariţiei soiurilor involte, cu petale multe şi dese. Creşterea numărului de petale la gladiolele involte se face prin metamorfozarea staminelor sau pistilului.

Gladiolele sunt receptive la polenizarea străină, prin vânt şi insecte.

Fructul gladiolelor este o capsulă uscată cu 3 lojii ce se deschid prin 3 valve, ridicând acoperişul în mijlocul lor.

Seminţele sunt numeroase, în fiecare capsulă există 20-30 bucăţi, de culoare brună-aurie, având de jur împrejur o aripioară. Sunt specii fără aripioare. Maturarea seminţelor coincide cu maturarea bulbilor, planta pregătindu-se astfel pentru perioada de repaus.

Rădăcinile sunt mici, aproape uniforme, în număr de cca 30. Ele se formează la periferia bulbului, în jurul lui şi pătrund în sol până la adâncimea de 35 cm.

Specific gladiolelor este formarea a două straturi de rădăcini, primul din vechiul bulb, următoarele din bulbul înlocuitor. Primele rădăcini formate pe seama vechiului bulb sunt mai groase (6 mm diametru) şi mai lungi faţă de următoarele.

Dezvoltarea rădăcinilor pe bulbul tânăr se face superficial, cu 2-3 cm deasupra vechilor rădăcini. În acest fel gladiolele au posibilitatea exploatării complete a unui strat de sol de 35 cm grosime. (ŞELARU, 2002)

1.2.2 Clasificarea speciei

Se cunosc cca 250 specii spontane şi cultivate.

Ca majoritatea plantelor din cultură, gladiolele îşi au originea în speciile sălbatice. Acestea sunt răspândite în S-V Africii, E Europei şi al Asiei.

Gladiolele actuale reprezintă hibrizi între diferite specii spontane, precum şi hibrizi ai hibrizilor obţinuţi ulterior, cuprinse toate sub denumirea de Gladiolus hybridus.

Datorită numărului mare de soiuri existente, s-au făcut numeroase clasificări. În practică, se foloseşte mult clasificarea soiurilor de gladiole după precocitarea înfloririi şi anume :

- Soiuri foarte timpurii, care înfloresc la 70 de zile de la plantare.

- Soiuri timpurii, care necesită peste 70 de zile de la plantare la înflorire.

- Soiuri semitimpurii, care necesită 80 de zile de la plantare la înflorire.

- Soiuri târzii, care necesită 90 de zile de la plantare la înflorire.

- Soiuri foarte târzii, care necesită peste 90 de zile de la plantare la înflorire.

Această clasificare este foarte importantă pentru stabilirea perioadei optime de plantare. După talia plantei, gladiolele se împart astfel:

- gladiole pitice, 50-70 cm înălţime.

- gladiole mijlocii, de 120 cm înălţime.

- gladiole înalte, de peste 120 cm înălţime.

Un alt criteriu folosit la clasificarea gladiolelor este culoarea florilor. Cele mai apreciate şi răspândite sub aspectul culturii sunt gladiolele roşii cu diverse nuanţe spre oranj sau violaceu, apoi gladiolele roz, albe şi galbene. (PREDA, 1979)

1.2.3 Soiuri de gladiole

Gladiolele, flori foarte apreciate pe plan mondial, formează o cultură răspândită în multe zone geografice. Ca urmare, numărul soiurilor este foarte mare şi, bineînteles, în continuă creştere. Cea mai mare parte din cultură o deţine grupa Gladiolus hybridus.

Criteriile de apreciere a soiurilor sunt variate. Cele mai folosite sunt următoarele:

- precocitatea la înflorire

- mărimea şi culoarea florilor

- înălţimea tijei florale

- numărul de flori deschise simultan

- durata de păstrare a florilor în apă.

Culoarea florilor joacă un rol important. Astfel francezii apreciază florile unicolore: alb pur, roşu, roz, etc., dimpotrivă, englezii apreciază soiurile bicolore, ca roşu cu

pete galbene, albastre, etc. Americanii cultivă mai mult soiurile ce au culoarea galbenă, bleu, violet. (CANTOR, 2008).

Fig. 2. Gladiolus nova lux

1.3 Particularităţile tehnologice ale culturii de gladiole

Cerinţele plantelor faţă de factorii de climă şi sol. Gladiolele se dezvoltă bine pe toate solurile bogate în humus. Preferă solurile uşoare, permeabile, nisipo-lutoase şi nisipo-argiloase. Pe terenurile prea nisipoase, fixarea rădăcinilor se face slab şi plantele sunt expuse căderii. În solurile prea grele, creşterea bulbilor este mult îngreunată. Se comportă bine pe soluri neutre sau slab acide şi nu suportă excesele de calciu.

Pe solurile acide, partea aeriană se dezvoltă puternic, însă recolta de bulbi este mică. pH-ul optim este cuprins între 6,5-7. Apa freatică poate să fie la adâncimea de 0,6 m la solurile nisipoase şi 0,75-1 m la solurile argilo-nisipoase, iar la soiurile fertile poate fi şi mai mare adâncime. Solul trebuie să aibă un drenaj bun (astfel ca apa să nu băltească) şi structura cât mai bună.

Datorită originii sale, dintr-un climat aproape maritim, nu dă rezultate în regiuni aride cu arşiţi puternice şi cu precipitaţii puţine.

Temperaturile excesive din sol şi aer împiedică dezvoltarea normală a plantei şi polenului, florile rămânând mici, decolorate, iar ultimii 3-4 boboci se ofilesc fără a se deschide.

În asemenea cazuri, cultura gladiolelor se poate face numai în condiţii de irigare.

Excesele de precipitaţii sunt, de asemenea, nepotrivite culturii gladiolelor. Ele duc la pătarea florilor şi întârzie maturarea bulbilor. Cultura gladiolelor nu dă bune rezultate în regiuni cu vânturi puternice şi grindină sau în zone cu îngheţuri târzii primăvara şi timpurii toamna. Grindina şi vânturile depreciază şi distrug complet florile.

Se recomandă alegerea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scăzută şi cu o înflorire şi maturare a bulbilor foarte rapide.

La temperaturile scăzute (0-5ºC) din primăvară, plantele nu îngheaţă, dar îşi încetinesc sau opresc complet dezvoltarea.

Dacă gladiolele se cultivă doar pentru flori tăiate, se pot alege soiuri cu perioadă de vegetaţie mai scurtă (80-100 de zile). Dacă însă scopul culturii este obţinerea de flori tăiate şi seminţe şi bulbi, această perioadă trebuie să fie mai lungă, întrucât pentru coacerea seminţelor sunt necesare cel puţin 40 de zile după înflorire, iar pentru maturarea bulbilor şi bulbişorilor încă 30-40 de zile. În acest caz perioada de vegetaţie a gladiolelor se extinde la 150-175 de zile.

Asolamentul în cultura gladiolelor. Importanţa asolamentului în cultura gladiolelor este foarte mare. Este mijlocul cel mai potrivit de luptă împotriva epuizării solurilor şi a propagării bolilor şi dăunătorilor şi principalul mijloc prin care se înlătură pericolul amestecării diferitelor soiuri. Acest amestec se poate produce datorită împânzirii solului cu bulbişorii culturii precedente. În cultura gladiolelor se recomandă alcătuirea unor asolamente de mai mulţi ani sau cel puţin de 3 ani, din care un an cu ogor negru.

Pregătirea terenului în vederea plantării. Lucrările pentru pregătirea terenului de plantat încep din toamna precedentă plantării sau chiar mai timpuriu, odată cu administrarea îngrăşămintelor organice care se execută în toamnă cu arătura adâncă la 40-45 cm. După arătura adâncă, lucrările solului din primăvară se reduc la simpla afânare cu grapa sau cultivatorul. Foarte rar se mai aplică o arătură superficială. Grăparea terenului se execută în primăvară, după trecerea gerurilor mari.

Odată cu grăparea se poate face o încorporare superficială de îngrăşăminte minerale şi organice, ca : mraniţă, compost, făină de oase, toate fiind foarte valoroase pentru cultura gladiolelor. În locul grapei, pentru mobilizarea superficială a solului, se poate folosi freza sau motofreza.

În vederea păstrării terenului afânat şi curat de buruieni, până la plantare se mai poate face o lucrare superficială cu cultivatorul sau extirpatorul. În unele cazuri, când solul a ieşit din iarnă bine mărunţit, se poate înlocui grăparea cu o lucrare cu cultivatorul. Dacă terenul destinat gladiolelor se păstrează ca ogor negru timp de un an, solul în acest timp va fi menţinut afânat şi curat de buruieni. Prelucrarea ogorului negru începe din momentul eliberării terenului de plantele premergătoare şi durează până la plantarea gladiolelor.

Urmează arătura adâncă de toamnă combinată cu o bogată îngrăşare organo-minerală, apoi grăparea şi afânarea terenului în primăvară cu ajutorul cultivatorului. În timpul verii se vor combate buruienile. Avanatajele ogorului sunt multiple: eliberarea solului de buruieni, îl îmbogăţeşte cu apă, distruge o parte din boli şi dăunători şi previne înmulţirea lor în masă.

În afara acestor lucrări de bază, în vederea cultivării gladiolelor, se fac în unele cazuri şi lucrări speciale, de exemplu: amendarea solurilor.

Acestea sunt principalele lucrări pregătitoare şi premergătoare plantatului.

În continuare se va efectua nivelarea şi modelarea terenului, în funcţie de materialul planificat plantării. Pentru plantarea şi semănarea bulbişorilor sau seminţelor de gladiole se va asigura un substrat foarte fin mărunţit şi nivelat manual ori mecanic, după posibilităţi. Datorită dimensiunilor şi fineţei acestora, pregătirea terenului cere exigenţe deosebite.

Plantatul bulbilor de gladiole se face cu maşini speciale sau manual.În cazul plantării manuale se procedează la marcarea rândurilor sau executarea biloanelor (în cultura irigată), ori brazdelor, în funcţie de metoda aleasă.

Nu trebuie să se neglijeze nici dezinfectarea solului înaintea plantării, mai ales în cazul în care terenul respectiv a fost cultivat de curând cu gladiole. În acest scop se pot folosi diferite preparate autohtone sau străine, de exemplu: Aldrin, Zineb, Maneb.

Pregătirea terenului pentru plantat. Alegerea şi pregătirea materialului în vederea plantării prezintă o deosebită importanţă în cultura gladiolelor. Materialul ales trebuie să fie de calitate superioră, sănătos şi bine păstrat peste iarnă. Materialul de plantare este constituit din tuberobulbi şi seminţe. Tuberobulbilii vor fi folosiţi ca material săditor în vederea culturii gladiolelor pentru flori tăiate. Spre deosebire de aceştia, tuberobulbilii şi seminţele vor fi folosite pentru producerea şi înmulţirea materialului de plantat sau pentru crearea de soiuri noi. Se vor prefera pentru planatre, tuberobulbi sau tuberobulbili de mărime mijlocie, bine maturaţi, de formă şi culoare tipice soiului respectiv. Bulbii sau bulbişorii nematuraţi sunt foarte sensibili la boli şi au procent foarte scăzut de răsărire.

Materialul de plantare. Tuberobulbii sau tuberobulbilii se plantează curăţaţi de tunicile sau resturile vechilor tuberobulbi. Dacă această operaţie nu s-a efectuat în timpul păstrării în depozite, se va face cu cca 2 săptămâni înainte de plantare. Ca ultimă operaţie, înaintea plantării se recomandă dezinfectarea materialului cu diferite substanţe chimice. Dezinfectarea se face prin înmuierea bulbilor în soluţii de Captan, Thiran, Maneb, timp de 30 de minute sau în formalină, timp de o oră cu cca o săptămână înainte de plantare.

Fig. 3. Bulbi de gladiole

Când învelişul bulbilor este prea tare, se recomandă ca înainte de plantare cu 24 de ore să se introducă bulbii în apă limpede la 40ºC sau într-o soluţie de Germisan. Alţi cultivatori introduc bulbii care încolţesc greu, înainte cu 5-6 zile, în săculeţe umede într-un spaţiu umed şi călduţ. În momentul încolţirii, bulbişorii pot fi plantaţi în pământ. Tot în acest scop se poate folosi metoda prelungirii păstrării bulbilor în depozite nu prea uscate, bulbi la care învelişul se înmoaie, permiţând astfel încolţirea. (PÂRVU, 2003)

Plantatul. Plantatul gladiolelor se face primăvara, imediat după zvântat şi încălzirea solului, când temperatura lui atinge 10-12º C. Nu se recomandă plantatul bulbilor într-un teren greu, rece şi umed, deoarece răsărirea plantelor ar fi mult întârziată. În vederea înflroirii şi maturării bulbilor în bune condiţii, epoca de plantare are mare importanţă. Ea se va stabili în funcţie de precocitatea soiurilor cultivate şi de condiţiile solului şi climei regiunii respective. Perioada optimă plantării gladiolelor este luna aprilie; pentru regiunile calde, cu soluri uşoare, sfărşitul lunii martie şi începutul lunii aprilir, iar pentru regiuni mai reci, cu soluri grele, sfărşitul lunii aprilie, începutul lunii mai (bulbii plantaţi suportă un ger mai uşor şi de scurtă durată), pentru ca să se obţină o înflorire din iulie până în octombrie. Se preferă expoziţia însorită căci la semiumbra şi umbră florile vor fi de calitate inferioară.

Plantatul gladiolelor se execută manual, pe suprafeţe mici şi mecanizat (cu maşini speciale) pe suprafeţe mari.

Gladiolele pot fi plantate în rânduri, în benzi sau pe biloane şi brazde în culturile irigate. În cazuri speciale, pentru decorul grădinilor sau parcurilor se cultiva în rânduri, straturi sau platbande, precum şi solitar ori în grupuri mici.

Fig.4.Plantarea tuberobulbilor de gladiole

Distanţele de plantare se vor stabili în funcţie de vigoarea soiurilor, de felul materialului de plantat (bulbi sau bulbişori) şi modul plantării (benzi, rânduri etc.), pentru a se putea asigura suprafaţa optimă din care plantele să-şi extragă hrana, evitându-se umbrirea şi alungirea lor, folsind, în acelaşi timp, terenul cât mai economic. În general, cele mai bune rezultate se obţin la distanţele de 20-25 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând, În cazul soiurilor timpurii, cu creştere mai pitică, se poate practica şi o plantare mai deasă.

Pentru plantatul în benzi, metodă mult mai răspândită în cultura gladiolelor, se fac două rânduri cu distanţele de 25 cm între rânduri şi cu poteci de 80 cm între benzi. Adâncimea de plantare se va stabili, de asemenea, în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de materialul folosit la plantare. Planatrea prea superficială duce la căderea plantelor din cauza vânturilor sau ploilor, plantarea prea adâncă îngreunează şi întârzie răsărirea bulbilor. Pe solurile grele, plantatul se face la cca 7 cm adâncime, iar pe solurile uşoare la cca 10 cm. Bulbii se vor planta mai la suprafaţă, iar bulbii mari mai adânc, uneori, la adâncime dublă.

În general, se pot planta următoarele cantităţi la ha: diametrul bulbului de 6/8 cm: 490 000-560 000 ; diametrul bulbului 4/6 cm: 525 000-700 000 ; diametrul bulbului 3/4 cm: 630 000- 840 000, diametrul bulbului de 2/3 cm: 700 000-1 400 000.

În scopul asigurării florilor pe o perioadă mai lungă, pe lângă folosirea diverselor soiuri cu perioade diferite de vegeteţie, se practică plantarea gladiolelor în câmp în mod eşalonat. În funcţie de condiţiile climatice ale regiunii respective, în special a temperaturilor în lunile de primăvară şi toamnă, se va stabili eşalonarea plantării bulbilor la intervale de 5-15 zile.

Pentru ultimul plantat se opresc bulbii mari si mai puţin porniţi.

O cultură târzie a soiurilor cu flori mari se poate realiza prin plantarea bulbilor la sfârşitul lunii iunie. Până la această data bulbii se păstrează în încăperi bine aerate şi răcoroase.

Cultura forţată

Forţarea plantelor de gladiole pentru a înflori în extrasezon cu scopul de a lărgi sortimentul culturilor de seră şi de a acoperi o parte din cerinţele mari de flori ce se înregistrează în anotimpurile reci.

Florile de gladiole obţinute prin cultura forţată se produc în special pentru lunile aprilie-mai.

Tehnologia producerii florilor de gladiole în seră trebuie să cuprindă o serie de verigi specifice, particulare speciilor bulboase, conforme cu însuşirile biologice ale plantei, iar succesul sau insuccesul culturilor va fi rezultatul nivelului de cunoştinţe căpătate de cultivatori şi al executării în mod concret al tuturor lucrărilor.

Alegerea soiurilor. Pentru cultura forţată se vor alege soiuri din grupele timpurii şi semitimpurii, deci cu o perioadă mai scurtă de la plantare până la înflorire (70-80 de zile), cu sensibilitate redusă faţă de intensitatea luminii, cu florile colorate în nuanţe vii, cu rezistenţă sporită faţă de boli şi dăunători.(CANTOR, 2008)

Dintre soiurile cultivate la noi în ţară, rezultate bune s-au obţinut la următoarele:

-cu flori roşii: Cordula, Life Flame, Lovely Melody, Herman v.d. Mark, Hawaii, Eurovision.

-cu flori roz: Bon voyage, Friendship, Wild Rose, Ma Jolie.

-cu flori galbene: Flower Song, Vink’s Glory.

-cu flori portocalii: Peter Pears.

-cu flori violet: Glock, Memorial Day.

-cu flori albe: Maria Goretti, White Friendship, White Excelsior, Tequendame.

Pregătirea materialului săditor. Materialul săditor folosit la plantare îl constituie tuberobulbii de mărime mijlocie (12-14 cm în circumferinţă), de formă mai mult sferică decât aplatizată, cu culoarea specifică soiului şi perfect sănătoşi. Maturitatea tuberobulbilor se reflectă în culoare şi în aspectul general al tegumentului. Suprafaţa tegumentuui trebuie să fie netedă şi lucioasă, iar frunzele şi rădăcinile vechi să se desprindă uşor. Tuberobulbii imaturi sunt foarte sensibili la boli şi vor avea un procen scăzut de răsărire.

În timpul depozitării, materialul săditor poate fi păstrat după metoda clasică (5-8ºC temperatură şi 60-70% umiditate relativă) sau poate fi supus anumitor tratamente termice.

Aplicarea tratamentelor termice presupune dotarea cu spaţii şi aparatură care să dirijeze temperatura şi umiditatea.

I. 2 săptămâni = temperatura de 5ºC, umiditatea relativă 60-70%

6 săptămâni = temperatura de 9ºC, umiditatea relativă 70-75%

II. 4 săptămâni = temperatura de 17ºC, umiditatea relativă 50-60%

4 săptămâni = temperatura de 20ºC, umiditatea relativă 60-65%

2 săptămâni = temperatura de 20ºC, umiditatea relativă 80-85%

Tratamentele se încep cu 8-10 săptămâni înainte de plantare conform variantei adoptate. Creşterea umidităţii relative a aerului către sfârşitul perioadei de tratament are drept scop favorizarea emiterii rădăcinilor şi pornirea mugurilor în vegetaţie (0,5-1 cm lungimea rădăcinilor şi 1,5-2 cm lungimea lăstarului la sfârşitul tratamentului).

Înainte de plantare tuberobulbii se îmbăiază în Benlate sau Topsin 0,2%, timp de 30 minute.

Menţionăm că reacţia soiurilor este diferită la tratamentele termice aplicate tuberobulbilor.

De asemenea subliniem faptul că tratamentele termice influenţează atât producţia de flori, cantitativ şi calitativ, cât mai ales eşalonarea ei.(ŞELARU, 2002)

Pregătirea serelor şi agrofondului. Pentru asigurarea unei culturi de gladiole care să răsplătească eforturile materiale ce se depun, o atenţie deosebită se acordă lucrărilor de pregătire a serei şi solului. Pregătirea serei se începe cu ultima decadă a lunii decembrie. Primele lucrări ce trebuie executate sunt: gazarea cu Ultracid pentru distrugerea musculiţei albe (Trialeurodes vaporariorum) şi defrişarea culturii premergătoare. Urmează lucrările de mobilizare şi dezinfecţie a solului. Arătura se execută la adâncimea de cel puţin 30 cm. Odată cu această lucrare se face şi încorporarea îngrăşămintelor folosite la îngrăşarea de bază a solului (200 t/ha mraniţă, 100 kg/ha P₂O_5, 75 kg/ha K₂O).

Înainte de plantare se mărunţeşte terenul cu freza, după care se perfectează nivelarea şi se instalează spalierii de capete.

Înfiinţarea culturii. Epoca optimă de plantare a tuberobulbilor este 10-20 ianuarie. Solul din seră trebuie să aibă temperatura de 10-12ºC la adâncimea de 8-10 cm şi să fie reavăn în momentul plantării pentru ca rădăcinile să-şi continue creşterea în condiţii cât mai favorabile.

Distanţele de plantare sunt de 20 cm între rânduri şi 10 cm pe rând, revenind 50 plante la 1 mp şi 300 000 plante/ha. Densitatea bulbilor poate ajung la 70-100 bucăţi/m², în cazul gladiolelor şi a forţărilor tardive (plantarea cormilor după 1 februarie).

Lucrarea de plantare se execută manual, deschizându-se rigole de-a lungul rândurilor, la adâncimea de 6 cm. Grosimea stratului de pământ acoperitor se apreciază la 3-5 cm. Aşezarea tuberobulbilor se face cu multă grijă pentru a nu se vătăma rădăcinile şi mugurii deja porniţi în vegetaţie. Imediat după plantare se aplică o irigare cu apă la temperatura de 13-15ºC.

Fig. 5. Cultură de gladiole

Dirijarea factorilor climatici. Formarea şi dezvoltarea florilor de gladiolă depind foarte mult de factorii căldură şi intensitatea luminoasă.

Clima influenţează creşterea şi înflorirea plantelor într-o măsură mai mare decât ceilalţi factori (sol, lucrări de îngrijire) care de altfel pot fi dirijaţi mult mai uşor de către om. De aceea cunoşterea ecologiei plantelor este absolut necesară.

Lumina constituie factorul de primă importanţă în culturile de gladiole. Drept care, plantele vor trebui să dispună de multă lumină; serele vor fi dintre cele mai luminoase şi cu geamurile permanent curate. Intensitatea luminoasă scăzută determină moartea vârfului de creştere, iar inflorescenţele nu se mai dezvoltă. Această manifestare se accentuează dacă la lumină scăzută se asociază o temperatură ridicată. De aceea forţarea nu trebuie începută prea devreme. Trebuie ales foarte bine timpul plantării şi temperatura corespunzătoare.

Temperatura din seră se dirijează la praguri diferite conform fenofazelor plantei. Astfel, pentru răsărirea plantelor temperatura optimă este de 10-12ºC, pentru desfăşurarea proceselor de creştere, 15-16ºC, iar pentru înflorire sunt suficiente 17ºC.

Căldura din seră trebuie corelată cu lumina. Astfel, în lunile ianuarie-februarie, când nebulozitatea este ridicată, temperatura se menţine la 10-12ºC. În martie se ridică la 14ºC, iar în aprilie-mai se menţine la 17ºC. Dirijarea temperaturii de la un prag temic la altul în cazul culturilor protejate se execută treptat, fără variaţii brusce.

Temperaturile prea ridicate (peste limitele optime) sunt dăunătoare plantelor şi sub aspectul calităţii florilor (tijele subţiri şi lungi, culori palide, spălăcite, etc.).

Gladiola este o plantă care consumă cantiăţi mari de apă.

Udatul în seră se face în prima etapă a culturii prin aspesie. Când se înregistrează neuniformitate la umezirea solului, petele rămase mai uscate se corectează imediat cu furtunul. În perioada înfloririi apa se aplică direct pe sol. Sistemul de udare prin tuburi perforate aşezate la nivelul solului este cel mai performant, deoarece solul trebuie să fie permanent reavăn, să aibă o umiditate constantă şi uniformă pe întreaga suprafaţă. Cerinţele maxime pentru apă se înregistrează începând cu apariţia frunzelor 3-4 şi până la înflorire. Deosebită importanţă prezintă temperatura apei. Apa prea rece provoacă încetinirea creşterilor, iar dacă este prea caldă determină creşteri rapide în detrimentul înfloririi. Practic momentul optim pentru aplicarea udatului poate fi considerat atunci când solul s-a uscat pe adâncimea de 2-3 cm. Cantitatea de apă necesară la o udare este de circa 200 mc/ha. Preferabil se udă dimineaţa.

Aerisirea culturii forţate de gladiole se face aproape zilnic, prin această operaţie dirijându-se şi temperatura din sere. În zilele întunecate şi foarte reci nu se execută. Intensitatea acestei operaţii creşte pe măsura dezvoltării plantelor.

Lucrările de îngrijire. Afânarea solului se execută cu săpăliga la adâncimea de 4-5 cm. După instalarea sistemului de susţinere, lucrarea de afânare a pământului se face numai pe poteci şi pe linia stâlpilor de susţinere a serei.

Plivitul buruienilor se face ori de câtre ori este nevoie.

Mulcirea cu turbă se recomandă pentru solurile mai grele. Lucrarea se execută după răsărire, când plantele au peste 10 cm înălţime.

Palisatul este o lucrare obligatorie pentru culturile forţate de gladiole. Înrădăcinarea superficială, portul înalt al plantelor, mărimea şi greutatea inflorescenţelor impun executarea acestuia susţinerea se realizează cu ajutorul plaselor din sârmă galvanizată cu diametrul de 0,8 mm şi aţă. Prima plasă se instalează la circa 50 cm faţă de sol.

Aplicarea îngăşămintelor pe parcursul vegetaţiei plantelor constituie o lucrare curentă de îngrijire întrucât gladiolele sunt mari consumatoare de hană. Recomandat este să se folosească îngrăşăminte minerale pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în raport de 12-10-18, în cantitate de 30-70 gr/m². Preferabile sunt îngrăşămintele cu eliberare rapidă.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă de asemenea, o lucrare importantă de îngrijire căreia trebuie să i se acorde o deosebită atenţie. (ŞELARU, 2002)

Recoltarea florilor. Momentul optim de recoltare a florilor de gladiole este la semideschiderea primei flori din inflorescenţă. La deschiderea completă florile se deteriorează în timpul transportului.

Categoriile de calitate sunt:

- Extra - lungimea tijei 65 cm

- tija dreaptă şi elastică

- boboci nevătămaţi

- faza optimă de recoltare

- calitatea I - lungimea tijei 55 cm

- tija foarte uşor curbată

- primele 1-2 flori deschise

- categoria a II-a - lungimea tijei 45 cm

- mai multe flori deschise.

În general, se obţine peste 90% producţie de calitate extra/ha.

Producţia de flori la hectar este de 290.000-300.000 de flori.

Depozitarea florilor sefac în poziţie verticală.

Desfiinţarea culturii. Există două procedee care pot fi aplicate:

- Recoltarea florilor prin smulgere, renunţându-se la recuperarea materialului săditor.

- Recoltarea prin tăiere după care tuberobulbii se scot şi se stratifică în şanţuri afară, unde îşi desăvârşesc maturarea.

Rămânerea plantelor pe loc în seră până la intrarea în repaus nu se recomandă, ea fiind neeconomică. (PÂRVU, 2003)

1.4 Situaţia fitosanitară

În afară de condiţiile de climă, sol şi de cultură, numeroasele boli şi dăunători ce atacă gladiolele pot influenţa, în mare măsură, producţia sub aspect cantitativ şi calitativ. Astfel, problema prevenirii şi combaterii acestora are un rol însemnat în cultura gladiolelor.

Comportarea plantelor faţă de agenţii patogeni este foarte deosebită; ea variază cu specia şi în cadrul aceleiaşi specii de la individ la individ.

Agresivitatea bolilor şi dăunătorilor este în funcţie de condiţiile de mediu, nutriţie, temperatură, umiditate, lumină, reacţia solului şi de rezistenţa plantelor faţă de agenţii fitopatogeni şi de dăunători.

Comparativ cu speciile spontane, cele cultivate sunt mai puţin rezistente la atacul bolilor şi dăunătorilor.

Rezistenţa plantelor depinde de modul lor de hrănire, de vârsta plantelor, de faza de vegetaţie, de ritmul de dezvoltare, etc.

O atenţie deosebită trebuie acordată şi burienilor care apar în timpul perioadei de vegetaţie a gladiolelor. În acest scop se pot efectua lucrări de îngrijire. Afânarea solului şi distrugerea buruienilor se fac de câte orie este nevoie. În mod normal, de la răsărirea plantelor până la înflorire, se pliveşte şi se prăşeşte de 3-4 ori, iar după înflorire se mai fac 1-2 praşile şi pliviri.

În afară de praşile şi pliviri, pentru combaterea buruienilor din culturile de gladiole se pot folosi şi metodele chimice. S-a constatat că folosirea substanţelor chimice, în special a erbicidelor, dă rezultate foarte bune în cultura gladiolelor.

Erbicide ca Planavin, Dual 500, Lasso, Cobex, Devrol, Treflan sunt bine tolerate de toate speciile de gladiole şi au avut un efect bun asupra speciilor de buruieni monocotiledonate (Echinochloa crus-galli, Setaria sp. şi Digitaria sanguinalis).(ŞARPE, 1975)

II Protecţia integrată

2.1 Bolile gladiolelor

Bolile gladiolelor sunt provocate, în general, de ciuperci, bacterii şi virusuri, dar pot fi provocate şi de accidente fiziologice.

Cu toate că agenţii sunt diferiţi, de multe ori simptomele sunt atât de asemănătoare încât sunt greu de recunoscut.

Mijloacele de combatere se bazează, în mare măsură, pe tratarea bulbilor după recoltare şi înainte de plantare cu substanţe de bază de mercur sau dezinfectarea solului cu vapori şi substanţe chimice.

Dungarea albă a gladiolelor Bean Yellow Mosaic Virus (BYMV) şi Cucucmber Mosaic Virus (CMV).

Bolile fiziologice pot fi cauzate de carenţa sau excesul unor elemene nutritive principale sau microelemente. BYMV induce apariţia de marmorări şi striaţii de culoare cenuşie sau galben-verzuie pe frunze. Când este prezent în infecţie şi CMV pe frunze se produce şi o dungare necrotică.

Florile sunt mici, cu petale înguste, ondulate şi prezintă frecvent pete sau linii a căror culoare variază în funcţie de soi, fiind albe, cenuşii, galbene-verzui sau roşii. La unele soiuri florile prezintă o decolorare uniformă. Vigoarea plantelor infectate scade de la an la an.

Tuberobulbii infectaţi sunt mici şi adesea deformaţi iar în infecţiile mixte apar necroze adâncite în ţesut, în dreptul carora se produc cavităţi.

Agent patogen: boala este produsă de infecţia cu virusul mozaicului galben al fasolei sau cu infecţia mixtă cu virusul mozaicului castraveţilor.

Ambele virusuri se transmit experimental prin inocularea sucului infecţios iar în natură prin intermediul afidelor. Virusul mozaicului galben al fasolei se poate izola pe plante de Phaseolus vulgaris la care se produce în funcţie de soi şi tulpina virusului, leziuni locale clorotice sau necrotice şi infecţie sistemică, iar virusul mozaicului castraveţilor produce la Nicotiana tabacum, var Xanthi n.c. şi N. glutinosa infecţie sistemică sub formă de mozaic sau pete inelare pe frunzele tinere.

Prevenire şi combatere: eliminarea tuberobulbilor cu necroze înainte de plantare, eliminarea plantelor infectate din cultră, distugerea buruienilor în scopul eliminării surselor de infecţie cu virus şi combaterea chimică a afidelor vectoare.

Fig.6. Dungarea albă a gladiolelor Bean Yellow Mosaic Virus (BYMV) şi Cucucmber Mosaic Virus (CMV).

Aceste îmbolnăviri se pot datora, de asemenea, temperaturilor prea ridicate din timpul verii în perioada de creştere a bulbilor şi bulbililor. Înlăturarea neajunsurilor provocate de bolile fiziologice constă în găsirea cauzei care provoacă boala respectivă şi tratarea ca atare, prin aplicarea îngrăşămintelor complexe, înlăturarea exceselor sau mulcirea solului în zilele călduroase şi secetoase. (PUIA, 2006)

Crestarea frunzelor de gladiole Tobacco Rattle Virus (TRV)

Pe marginea frunzelor apar pete galbene sau brune, dispuse de-a lungul nervurilor. Mai târziu, aceste pete se necrozează, ţesutul în dreptul lor se rupe, iar frunzele prezintă pe margine crestături caracteristice.

Agent patogen: Virusul este transmis de nematozi şi prin tuberobulbii infectaţi.

Prevenire şi combatere: plantarea de tuberobulbi din culturi sănătoase, evitarea plantării gladiolelor în terenuri infestate cu nematozi, combaterea chimică a nematozilor de sol şi îndepărtarea plantelor infectate din cultură. (PUIA, 2006)

Fig. 7. Crestarea frunzelor de gladiole Tobacco Rattle Virus (TRV)

Înverzirea petalelor la gladiole Aster Yellows Mycoplasma (MLO).

Plantele infectate au un aspect general clorotic, tija florală este curbată iar florile sunt mici cu petale verzui. Creşterea plantelor este frânată, iar părţile aeriene ale plantei se usucă înainte de încheierea ciclului vegetativ.

Tuberobulbii prezintă pete brune şi crăpături iar tunicile de protecţie sunt desfăcute. În secţiune se poate observa că ţesutul vascular al tuberobulbilor este necrozat.

Tuberobulbii infectaţi în anul anterior formează lăstari scurţi, debili şi clorotici.

Agent patogen: agentul patogen al bolii este micoplasma clorozei asterului răspândită în natură de cicadele Macrosteles laevis şi M. quadripunctulatus. (PUIA, 2006)

Fig.8. Macrosteles quadripunctulatus

Fig.9. Macrosteles laevis

Prevenire şi combatere: îndepărtarea din cultură a plantelor infectate îndată după apariţia primelor simtome, combaterea insectelor vectoare, tratarea tuberobulbilor infectaţi prin imersie în apă caldă la temparatura de 49-50º C, timp de o ora. (Puia, 2003)

Putregaiul bacterian al gladiolelor Pseudomonas gladioli Severini sin. cu Phytomonas gladioli (Severini) Magrou.

Această bacterioză care produce putregaiul umed al tuberobulbilor de gladiole este răpândită în Franţa şi Olanda, fiind foarte păgubitoare.

Frunzele se îngălbenesc de la vârf şi apoi atacul se extinde pe o parte sau pe ambele margini ale frunzelor. La baza frunzelor pot să apară pete de culoare verde întunecat, în dreptul cărora frunza se poate frânge.

Pe tuberobulbi, atacul se manifestă prin pete hidrozate de culoare galbenă sau roşie care provoacă în final înmuierea acestora şi apariţia unei mase bacteriene galben-brunie, care emană un miros specific respingător.

Agent patogen: Bacteria se prezintă sub formă de bastonaşe de 0,6-2,3-2,8 microni, este Gram-negativă, necapsulată, nesporulată, mobilă, cu unul sau mai mulţi flageli aşezaţi polar. Bacteria Pseudomonas gladioli are temperatura optimă de dezvoltare la 28-30º C, iar punctul termic letal la 47º C.

Prevenire şi combatere: depozitarea tuberobulbilor să se facă în locuri ventilate şi uscate, iar înainte de plantare, tuberobulbii se vor trata prin imersie în apă caldă la 50-55º C, timp de 15 minute. (PUIA, 2006)

Fig.10. Putregaiul bacterian al gladiolelor Pseudomonas gladioliFig.11. Putregaiul bacterian al gladiolelor Pseudomonas gladioli

Râia tuberobulbilor la gladiole Pseudomonas marginata (Mc. Culloch) Stapp.

Este o boala frecvent înâlnită în culturile de gladiole.

Atacul acestei bacterii se manifestă pe frunze şi pe tuberobulbi.

La baza frunzelor apar la început pete mici, punctiforme, galben–brune, în dreptul cărora ţesuturile se necrozează. Petele pot să conflueze formând zone mari necrotice, alungite în direcţia nervurilor, în dreptul cărora ţesuturile sunt adâncite, iar marginile petelor şi nervurile apar proeminente. Petele apoi, se colorează în cenuşiu cu o margine brună-roşiatică. În interiorul ţesuturilor atacate este prezent exsudatul bacterian. La umiditate ridicată, atacul cuprinde în totalitate limbul frunzelor externe şi interne, provocând un putregai moale.

La atac timpuriu, partea bazală a plantei se brunifică şi se manifestă un putregai umed sau uscat, în funcţie de umiditatea atmosferică.

Simptomul caracteristic produs de bacterie se întâlneşte pe bulbi. Sunt atacate cămăşile bulbilor, pe care se formează pete ovale, brune, apoi negricioase, în dreptul cărora Tesuturile sunt distuse, rămânând numai vasele conducătoare. Pe partea bazală a bulbului apar de obicei adâncituri gălbui, apoi brune, de 3-10 mm în diametru şi de 2-3 mm adâncime.

Fig. 12. Râia tuberobulbilor la gladiole Pseudomonas marginata (Mc. Culloch) Stapp

Caracteristic pentru atacul produs de acest agent patogen este faptul că ţesutul din dreptul petelor este mai tare, lucios şi se desprinde cu uşurinţă sub formă de dip. Tesuturile lezate pot exsuda un mucilagiu care prin uscare dă suprafeţei depresiunii aspectul de lăcuit.

Agent patogen: bacteria are formă de bastonaş de 0,8-1,8 x 0,5-0,6 microni, cu 1-2 cili polari, Gram-negativă. Temperatura optimă de creştere a agentului patogen este de 30-32º C, iar cea letală la 53º C.

Bacteria se transmite prin sol şi prin tuberobulbii infectaţi. Solurile grele şi cu un conţinut ridicat în Ca favorizează atacul.

Prevenire şi combatere: Un rol important revine măsurilor agrofitotehnice şi de igienă fitosanitară : rotaţia culturilor, evitându-se amplasarea acesteia pe terenurile grele, umede, cu un conţinut ridicat în Ca ; inspectarea riguroasă a culturii în timpul perioadei de vegetaţie, permiţând astfel depistarea şi înlăturarea la timp a plantelor cu atac; la înmulţire se vor folosi numai bulbii sănătoşi, după ce l-au fost îndepărtate cămăşile care îi învelesc.

Când starea fitosanitară a bulbilor este incertă, aceştia vor fi dezinfectaţi pe cale chimică prin imersie sau vacuum-infiltraţie în soluţie de hidroxid de cupru 1%, Kocide 0,25%, Kocide 0,5%, Copper Sandoz 0,5%, Cryptonol 0,05%. Tratamentul chimic prin imersie sau vacuum trebuie să fie efectuat cu 1-2 zile înainte de plantare pentru ca fungicidul să-şi extindă acţiunea de dezinfecţie şi asupra solului. (PUIA, 2006)

Arsura bacteriană a frunzelor de gladiole Xanthomonas gummisudans (Mc Culloch) Starr and Burkhoder, sin. Pseudomonas gummisudans.

Atacul se manifestă prin apariţia de pete înguste, orizontale, hidrozate, de culoare verde închis, ce devin mai târziu brune de formă mai mult sau mai puţin de pătrat sau dreptunji regulat. Aceste pete pot să se extindă pe întreaga frunză, în special la cele tinere, dac cel mai frecvent ocupă partea centrală a frunzei. Petele devin cu timpul translucide. Exsudatul care apare este fosrte subţire, de culoare albă şi se prelinge vertical sau este de consistenţă vâscoasă, ca o peliculă vâscoasă în care solul, insectele şi alte particule, se pot fixa. Dezvoltarea tuberobulbilor este astfel împiedicată.

Agent patogen: celulele bacteriene sunt de 0,6-0,8 10-28 microni, capsulate, mobile, cu un flagel aşezat polar ; este Gram-negativă şi aerobă.

Agentul patogen infectează prin stomate, invadează parenchimul şi suturează spaţiile intercelulare iar cu timpul determină distrugerea pereţilor celulari.

Răspândirea bolii este favorizată de vremea caldă şi umedă şi solul slab drenat.

Prevenire şi combatere: strângerea şi arderea frunzelor atacate, evitarea irigării prin aspersiune, evitarea amplasării culturii pe soluri slab drenate şi rotaţia culturii. La semnalarea atacului se vor efectua tratamente foliare cu unul din produsele : Dithane M 45 0,2%, hidroxid de cupru 0,3-0,4%. (Puia, 2006)

Fuzarioza gladiolelor Fusarium oxysporum f. sp. gladioli Mass.

Este o boală întâlnită în toate zonele de cultură ale gladiolelor, provocată de o ciupercă ce se propagă prin sol sau bulbi. Atacul se manifestă pe bulbi în cursul păstrării sau imediat după recoltare.

Au fost observate 3 forme de manifestare a atacului pe tuberobulbi: forma vasculară, putregaiul brun şi putregaiul uscat bazal. Simptomele comune celor 3 forme de atac sunt reprezentate de un putregai uscat de culoare brun-negricioasă a ţaesuturilor bulbului, îngălbenirea, brunificarea şi uscarea foliajului şi distrugerea rădăcinilor:

- forma vasculară – bulbii prezintă o brunificare a părţii centrale şi a fasciculelor vasculare din interior

- pe bulbii afectaţi de putregai brun apar leziuni cafenii, brune sau negricioase, mai frecvente la baza lor. Ţesutul putrezit este destul de gros şi se poate extinde în toate direcţiile prin bulb.

- putregaiul uscat bazal diferă de putregaiul brun în special prin grosimea şi poziţia leziunilor. Leziunile apar numai la baza bulbului şi sunt vizibile cănd bulbii sunt scoşi din sol. Ţesuturile bolnave au o culoare brună închis spre neagră, au consistenţă dură, sunt rugoase, cu aspect solzos. Zona afectată este adâncită şi se observă o linie de demarcaţie precisă între ţesuturile sănătoase şi cele bolnave. Bulbii cu simptome incipiente produc plante care se dezvoltă normal în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. Uneori însă, vârfurile frunzelor se îngălbenesc şi încep să se ususce de la vârf spre baza plantei, care în cele din urmă moare. În cazul atacurilor avansate este întârziată înflorirea. Florile rămân mici, iar tijele scurte.

În condiţii favorabile, pe suprafaţa ţesuturilor atacate se dezvoltă miceliul ciupercii de culoare roz albicioasă, pe care se formează microconidii, macroconidii şi clamidospori. Producerea infecţiilor este favorizată de umiditatea ridicată a solului şi de temperaturi cuprinse între 22 şi 28º C.

Metodele de combatere ale fuzariozei se aplică în primul rând la sol şi bulbi, deoarece solul şi bulbii constituie mediul de conservare şi propagare a fuzariozei.

Bulbii de gladiole aflaţi în repaus vegetativ se sortează şi se dezinfectează. Imediat după recoltare vor fi uscaţi, curăţaţi de noroi şi de alte resturi, apoi depozitaţi şi controlaţi mereu pentru ca cei bolnavi să poată fi eliminaţi. Se recomandă dezinfectarea prin tratament termic umed (apă caldă) la 57º C timp de 30 minute, la 35º C timp de 7 zile sau chiar cu abur la 26-32º C timp de 7 zile.

Dezinfecţia chimică a bulbilor şi bulbililor se poate face prin imersare în diferite suspensii : Benlate, Fundazol, Topsim M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,2%, Benlate 0,2% şi Rovral 0,2%, Benlate 0,2% Si Ronilan 0,1% sau Benlate 0,2% şi Sumilex 0,2%, timp de 12 ore.

La plantare se vor evita solurile grele, slab drenate, care reţin apa, iar irigarea culturilor se va face echilibrat, pentru evitarea excesului de umiditate.

În ceea ce priveşte solul, se aplică rotaţia culturilor; dacă solul a fost infectat puternic se aplică un asolament de cel puţin 5 ani, se respectă igiena culturală şi se aplică tratamente chimice. (PUIA, 2006)

Putregaiul cenuşiu al frunzelor şi bulbilor Botrytis gladiolorum, Botrytis cinerea. Atacul se manifestă pe frunze, tulpini, flori şi tuberobulbi.

Pe frunze apar pete ovale sau circulare, mici, bine conturate brun-închis sau mari şi neregulate cu margini nedefinite clar. Centrul petelor este de culoare brună sau brun-cenuşie şi frecvent este acoperit cu o masă cenuşie de spori. Frunzele puternic atcate se îngălbenesc şi se ususcă prematur.

Dacă infecţiile se produc pe tulpini, la nivelul solului acestea progresează spre interior şi determină putrezirea tulpinii. Deasupra zonei atacate, frunzele se îngălbenesc şi mor. Frunzele bazale exterioare se zdrenţuiesc şi se rup uşor la zona de contact cu bulbul. Pe ţesuturile atacate, de la nivelul solului în sus, pe o distanţă de 3-10 cm, se dezvoltă sporii ciupercii. Scleroţii apar sub nivelul solului pe leziunile mai extinse şi rămân ataşaţi pe ţesuturile moarte până la descompunerea acestora.

Pe petalele florilor, la margine, apar pete umede cu aspect hidrozat. Petele care apar pe petale sunt de culoare albă, brună sau albe cu marginea brun-deschis sau violet.

Fig. 14. Putregaiul cenuşiu al frunzelor şi bulbilor Botrytis gladiolorum, Botrytis cinerea

Bulbii atacaţi prezintă mai multe tipuri de simptome:

- pete mici, uşor adâncite, rotunde, de culoare gălbuie sau brun-verzuie spre brun-închis şi aspect umed

- brunificarea discului bazal şi unul sau mai multe fascicole vasculare brunificate se extind în zona tulpinii

- partea centrală a bulbilor poate fi parţial sau total distrusă cu sau fără putrezirea ţesuturilor înconjurătoare. Uneori apare un putregai spongios care variază ca şi consistenţă de la moale la fibros şi tare. Tunicile par normale dar sub ele bulbul este complet distrus. Într-un stadiu avansat Tesuturile atacate au aspect de plută şi sunt colorate în cafeniu sau cafeniu-brun. Prin îndepărtarea tunicilor apare o masă de culoare închisă, uscată care prezintă cavităţi cu miceliu sau un bulb mumifiat, tare ca piatra. La suprafaţa bulbului sau în interiorul ţesuturilor se observă numeroşi scleroţi.

Agent patogen: Ciuperca face parte din subîncreng. Deuteromycotina, cls. Hyphomycetes, fam. Mucedinaceae. De pe miceliu se diferenţiază conidiofori lungi, septaţi, brun-cenuşii, ramificaţi în vârf. Pe ultimele ramificaţii se formează conidii ovoidale de culoare cenuşie, de 16-20 x 10-13 microni. Scleroţii sunt sferici sau neregulaţi, au diametrul de 1-2 mm si culoare neagră. (PUIA, 2006)

Infecţiile se produc în condiţii de umiditate atmosferică excesivă, pe timp de ceaţă sau rouă şi la temperaturi cuprinse între 10 şi 16º C. Boala se transmite de la un an la altul prin tuberobulbii infectaţi şi prin resturile de plante bolnave.

Prevenire şi combatere: sortarea riguroasă a bulbilor la plantare în vederea îndepărtării celor bolnavi, evitarea terenurilor grele, slab drenate, iar plantele atacate se îndepărtează din cultură şi se distrug prin ardere pentru reducerea sursei de infecţie. În timpul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente foliare cu Euparen 0,2%, Perozin 0,3%, Captadin 0,25%, Botran 0,3%, Daconyl 0,2%, Ronilan 0,1%, Rovral 0,1% sau Sumilex 0,1%, la intervale de 7-10 zile. În suspensiile de stropit se adaugă aracet 0,2%.

Recoltarea bulbilor trebuie să se facă pe vreme uscată, cât mai timpuriu şi se pătrează la temperatura de 4-10º C şi la o umiditate relativă de 70-80%. Bulbii se pot prăfui cu Tiuram, în doză de 4g/kg. (PUIA, 2006)

Pătarea brună a frunzelor şi putregaiul uscat al tuberobulbilor de gladiole – septorioza Septoria gladioli Pass.

Pe frunze apar pete mici, circulare sau oval-alungite, cu diametrul de 3-5 mm, cenuşii sau albicioase, marginile de o zonă de culoare brun-închis. Pe măsură ce petele se măresc, ţesuturile afectate capătă o culoare brună-închis, cu centrul mai deschis la culoare. În centrul petelor mature apar formaţii punctiforme, de culoare neagră, care reprezintă picnidiile ciupercii. Pe tuberobulbi apar pete umede, cu aspect macerat, circulare, de culoare brun-roşctă sau brun-negricioasă. Aceste leziuni apar evidente prin îndepărtarea tunicilor. Pe măsură ce atacul evoluează, petele se măresc, centrul lor devine depresionar şi capătă o coloraţie brun-închis sau neagră, cu marginile precis conturate şi formă neregulată. Ţesuturile bolnave au o consistenţa tare. Într-un stadiu avansat bulbii sunt reduşi ca mărime, se încreţesc şi se mumifiează.

Fig. 15. Pătarea brună a frunzelor şi putregaiul uscat al tuberobulbilor de gladiole – septorioza Septoria gladioli Pass.

Agent patogen: Ciuperca face parte din subîncrengătura Deuteromycotina, cls. Coelomycetes, O. Sphaeropsidales, fam. Sphaeropsidaceae. La suprafaţa ţesuturilor atacate se formează picnidii brune, de 85-132 x 108-170 microni, cu un por de deschidere. Picnosporii sunt cilindrici, alungiţi, încovoiaţi sau aproape drepţi, frecvent cu 1-3 septe, hialini, de 25-60 x 2-3,5 microni.

În timpul perioadei de vegetaţie infecţiile foliare sunt realizate de picnospori care se răspândesc cu ajutorul curenţilor de aer. De la un an la altul agentul patogen se transmite prin tuberobulbii infectaţi şi prin resturile vegetale rămase în sol. Apariţia şi evoluţia atacului sutn favorizate de umiditatea excesivă a solului.

Prevenire şi combatere: Septorioza se combate prin folosirea unor bulbi sănătoşi dezinfectaţi cu substanţe organo-mercurice sau cu formalină 0,4% ( timp de 30-60 minute sau cu permanganat de potasiu 0,15%, timp de 2 ore), cultivarea unor soiuri rezistente, îngrijiri culturale, rotaţia culturilor (culturile de gladiole nu vor reveni pe acelaşi teren mai devreme de 4 ani).

În timpul perioadei de vegetaţie este indicată aplicarea de tratamante foliare cu Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,25%, Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,1%. Tratamentele se repetă la intervale de 7-10 zile. În suspensiile de stropit se adaugă aracet 0,2%. Plantele puternic atacate se îndepărtează din culturi şi de distrug prin ardere. (PUIA, 2006)

Putregaiul tuberobulbilor de gladiole Penicillium gladioli Mc. Cull. et Throm.

Pe tuberobulbi apar pete adâncite, de mărime variabilă, neregulate, de culoare brun-roşcată şi ferme la pipăit. Petele au un aspect uşor rugos datorită unor încreţituri concentrice, neregulate. La temparaturi moderate, la suprafaţa ţesuturilor atacate se dezvoltă un mucegai de culoare verde. În interiorul zonelor afectate se formează scleroţi rotunzi sau ovali, de culoare cafenie.

Atacul se manifetă de obicei pe tuberobulbii lezaţi mecanic.

Agent patogen: Ciuperca face parte din subîncrengătura Deuteromycotina, cls. Hyphomycetes, fam. Mucedinaceae.

La suprafaţa bulbilor atacaţi se formează conidioforii, conidiile şi scleroţii ciupercii. Conidioforii sunt lungi, grupaţi în fascicule şi prezintă în partea superioară ramificaţii digitiforme, iar conidiile se formează în lanţ la capătul acestor ramificaţii şi sunt unicelulare, ovoidale sau elipsoidale, încolore, de 3-4 x 2-3 microni.

Prevenire şi combatere: Atacul este favorizat de umiditate şi temperaturi ridicate, mai ales în depozite. Se va evita pe cât posibil lezarea bulbilor în timpul recoltării şi manipulării, iar înainte de depozitare se va asigura o sortare riguroasă a tuberobulbilor, îndepărtându-se cei puternic atacaţi şi se va face o prăfuire a acestora cu Tiuram în doză de 4g/kg. Tuberobulbii se vor depozita la 4-10º C, în spaţii bine aerisite, ventilate şi dezinfectate.

Înainte de plantare, bulbii se tratează prin îmbăiere în suspensie de Tiuram 0,4%, Captadin 0,3%, Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,2% timp de o ora. (PUIA, 2006)

Putregaiul uscat Sclerotinia gladioli.

Această boală, denumită stromatinioză, se manifestă prin pipernicirea plantelor, îngălbenirea frunzelor şi, apoi, uscarea întregii plante.

La nivelul solului, se observă putrezirea tijelor şi a frunzelor, din care, într-un stadiu avansat, rămân numai nervurile.

Între tecile frunzelor se dezvoltă un mucegai alb, constituit din miceliul ciupercii. Pe bulbi se observă leziuni de culoare închisă la început mici, apoi mai mari, dispuse, mai ales la punctele de inserţie a solzişorilor. Cu timpul, prin extinderea putregaiului, bulbul se mumifiază. (PREDA, 1979)

Atacul de Sclerotinia este favorizat de temperaturile ridicate, scleroţii fiind rezistenţi, se păstrează în sol peste 10 ani. Cele mai mari pagube se obsevă în solurile grele, slab aerisite şi drenate sau în condiţii de irigare.

Ca metode de combatere se recomandă dezinfecţia solului cu vapori sau substanţe chimice, sortarea şi dezinfectarea bulbilor cu substanţe organo-mercurice (Germisan, Criptodin), distrugerea plantelor atacate în câmp, cultura gladiolelor în asolament.

Putregaiul coletului gladiolelor Rhizoctonia solani Kuhn.

Boala apare frecvent în timpul înmulţirii gladiolelor, la plăntuţele provenite din bulbili. Primele simptome apar în partea bazală a frunzelor, la 2-3 cm deasupra solului, sub forma unor leziuni la început moi şi umede, iar mai târziu se colorează în brun şi devin necrotice. Plantele infectate se ofilesc în scurt timp. Uneori tecile frunzelor şi tunica bulbilor atacaţi sunt distruse şi pe bulbi apar leziuni lungi şi înguste, de culoare brună. O creştere miceliană caracteristică, sub formă de păienjeniş, este prezentă în sol, în zona atacului.

Prevenirea si combaterea acestei boli se poate asigura prin dezinfectarea solului cu produse pe bază de PCNB (Brassicul, Terraclor, Quintozen, Marisan) în doză de 50 kg/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se pot face tratamente la sol cu Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,05-0,1%, câte 4-5 litri de suspensie/m². (PUIA, 2006)

Uscarea frunzelor de gladiole Heterosporium glacile.

Această boală produce uscarea frunzelor începând de la vârf, mai ales în perioade calde, cu precipitaţii abundente. În combaterea ei dau rezultate bune stropirile cu substanţe pe bază de cupru, ca zeama bordeleză 1%.

Fig. 17. Uscarea frunzelor de gladiole Heterosporium glacile

2.2 Dăunătorii gladiolelor

Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa ) consumă bulbii sau îi dezrădăcinează prin săparea galeriilor. Zboară foarte bine pe distanţe mici şi este uşor atrasă de lumină, de anumite vibraţii sonore, de mirosul de amoniac, etc. Aceste insecte taie cu uşurinţă rădăcinile plantelor, distrugându-le.

Fig.18.Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa )

Preferă solurile uşoare, umede, grămezile de gunoi, răsădniţele. Activitatea ei dăunătoare se resimte primăvara, odată cu încălzirea aerului, iarna fiind în stare de amorţire.

Larvele şi adulţii se hrănesc cu substanţe animale şi vegetale în descompunere, precum şi cu diferite rădăcini, bulbi, printre care şi bulbii de gladiole. Coropişniţle sunt mai active în al doilea an de la viaţă. Ele pot ataca gladiolele în câmp, răsadniţe şi sere, unde sunt introduse odată cu pământul sau gunoiul de grajd folosit la prepararea substratului de cultură. Pentru combaterea lor se folosesc momelile simple sau otrăvite. (PÂRVU, 2003)

Astfel, sunt săpate toamna galerii adânci, acoperite cu gunoi de grajd, în care se vor retrage adulţii pentru iernare.

După survenirea îngheţurilor, dând gunoiul la o parte, coropişniţele pot fi adunate şi distruse.

Pentru combatere sunt folosite soluţiile de arseniat de calciu sau sodiu 7%, în amestec cu tărâţe sau fosfură de zinc şi cu diverse resturi de la morărit, în cantităţi de 30-40 kg/ha.

Viermii sârmă (Agriotes lineatus). Este un dăunător foarte răspândit în culturile de gladiole. Insecta are un dispozitiv caracteristic datorită căruia poate sări. Adulţii care apar în aprilie nu suportă căldurile şi insolaţiile puternice, de aceea ei atacă mai mult seara şi dimineaţa, ziua fiind ascunşi. Îşi depun ouăle pe terenuri mai umbrite, umede, la 5 cm adâncime. Atacul larvelor este mai puternic asupra tinerelor plante până la apariţia primelor frunze, mai ales în regiunea coletului şi are drept urmare îngălbenirea sau chiar pierderea plăntuţelor.

Larvele pătrund, de asemenea în bulbii gladiolelor, creând astfel condiţii pentru dezvoltarea diferitelor ciuperci. În cazul atacurilor mai slabe, măsurile vor fi cele agrotehnice, cu aplicarea îngrăşămintelor organo-minerale pentru stimularea creşterii plantelor, întreţinerea terenurilor curate în vederea plantării din primăvară, etc.

Fig.19. Viermele sârmă (Agriotes lineatus) (adult)

Fig. 20. Viermele sârmă (Agriotes lineatus) (larvă)

Metodele chimice constau în: folosirea amendamentelor pentru crearea unui mediu nefavorabil dezvoltării larvelor, tratarea materialului de plantat cu Hexacloran şi tratarea solului cu Hexacloran sau Aldrin 10-20 g/m², sub fomă de pulbere.

Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) este răspândit în toată ţara. Mai periculoase sunt larvele acestuia.

Fig. 21. Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) (stadii de dezvoltare)

Cărabuşii apar din sol în lunile aprilie-mai, în mod eşalonat şi se hrănesc mai mult seara. Ouăle sunt depuse în sol până la 30 cm adâncime. Din acestea, după o lună, se dezvoltă larve sub un cm lungime, care se hrănesc cu rădăcini tinere. Cele mai mari daune sunt produse în al 2-lea şi mai ales în al 3-lea an de dezvoltare. Larvele produc pagube prin consumarea ulbilor şi a tulpinilor de gladiole. Măsurile de combatere se îndreaptă atât asupra larvelor cât şi asupra adulţilor şi constau în metode mecanice de recoltare şi distrugere a gândacilor sau larvelor şi metode chimice, de încorporare în sol a Hexacloranului, 10-20 g/m². (COSTACHE, 2001)

Tripsul (Thaeneothrips simplex). Este unul dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru cultura gladiolelor.

Pe timp călduros şi uscat atacă şi distruge florile şi frunzele. Ca urmare, plantele se îngălbenesc, iar în unele cazuri mor.

În cursul perioadei de vegetaţie, tripşii sunt combătuţi prin stropiri cu Hexatox, Hexacloran, după ce s-a adăugat acestora un liant pentru a uşura aderarea la frunze.

Înainte de plantare, bulbii vor fi trataţi cu naftalină în încăperi închise şi încălzite, după care vor fi aerisiţi 2-3 săptămâni sau vor fi trataţi cu Hexacloran.

Substanţele pe bază de mercur folosite în combaterea ciupercilor sunt nicive şi pentru tripşi.

Buha semănăturilor (Agrotis segetum). Aduce pagube mari, mai ales frunzelor şi bobocilor florali.

Fluturii ziua stau ascunşi pe sub frunze, iar dacă sunt deranjaţi se deplasează în zbor foarte aproape şi iar se ascund. Dacă controlăm solul la 3-4 cm adâncime se găsesc omizile acestui fluture de noapte, care deranjate de pe poziţiile subterane ale plantelor atacate, se încolăcesc către interior.

Omizile se hrănesc cu petalele şi polenul florilor.

Fig. 23. Buha semănăturilor (Agrotis segetum)

Fluturii apar primăvara şi se hrănesc numai noaptea, apoi îşi depun ouăle pe plante. La 2 săptămâni ies larvele care se hrănesc cu epiderma frunzelor, la început, apoi cu frunza în întregime, ca la sfârşit, să pătrundă chiar în bulbul gladiolelor.

Dintre metodele mecanice de combatere se menţionează arătura de toamnă, prin care sunt distruse larvele retrase pentru hibernare, praşilele, etc.

Chimic, sunt combătute cu ajutorul insecticidelor pe bază de Hexacloran, arseniaţi sub formă de pulbere sau stropiri. (PREDA, 1979)

Melcii fără cochilii (Deroceras agreste, Limax sp.). Produc pagube mari prin atacul frunzelor şi bobocilor florali, mai ales la culturile din sere şi răsadniţe.

Dezvoltarea melcilor este legată de umiditate şi temperatură, de obicei apărând 2 generaţii pe an. Se dezvoltă bine la o umiditate a solului de 30% şi o temperatură de 15ºC, în condiţii de uscăciune migrând în sol la adâncimi mari.Fig. 24. Melcii fără cochilii (Deroceras agreste, Limax sp.)

Pagubele provocate de melci sunt mai mari în anii ploioşi. Atacul este evidenţiat de prezenţa pe frunze sauf lori a unor urme argintii provenite din uscarea substanţelor mucilaginoase secretate de ei.

Ca măsuri de combatere se menţionează necesitatea întreţinerii terenurilor curate de resturile culturilor anterioare, înlăturarea exceselor de umiditate, folosirea capcanelor din frunzele de varză au a momelilor cu substanţe otrăvitoare. Substanţele chimice folosite mai mult sunt praful de var nestins, superfosfatul, 20 g/m^2., Hexacloran 3%, cenuşa, piatra vânătă foarte măruntă (10-15 g/m²), sulfatul de fier pisat, mărunt (10-15 g/m²). Tratamentele se aplică dimineaţa devreme sau noaptea, când melcii obişnuiesc să se hrănescă.

2.3 Măsuri generale de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cultura de gladiole

Agenţii patogeni şi dăunătorii atacă atât culturile din seră cât şi pe cele din câmp, iar măsurile de prevenire şi combatere se îmbină armonios cu verigile tehnologice de cultură.

Alegerea terenului: Se recomandă ca plantaţiile noi să nu revină după ele însele sau după alte plante care au dăunători sau agenţi patogen comuni şi nici pe terenuri prea umede sau grele care favorizează dezvoltarea bolilor.

Alegerea materialului săditor: după recoltare se procedează la sortarea riguroasă a tuberobulbilor şi la îndepărtarea celor atacaţi. Materialul sănătos se usucă înainte de depozitare, timp de 2-3 săptămâni în încăperi ventilate, la temperaturi de 25º C, iar în timpul păstrării se controlează periodic temperatura şi umiditatea din depozit şi se îndepărtează materialul cu simtome de atac.

Este bine ca înainte de introducerea la păstrare să se prăfuiască tuberobulbii cu Orthocid 50, Merpan, Orthophaltan 50 sau cu Zineb în doză de 600 g/100 kg tuberobulbi. (LAZĂR, 1980)

III Chimioterapia

Schema de aplicarea a tratamentelor

Boala sau dăunătorul	Produs chimic	Doza recomandată	Fenofaza de aplicare
Dungarea albă a gladiolelor (Bean Yellow MosaicVirus şi Cucumber Mosaic Virus)	îngrăşăminte complexe		La semnalarea atacului
Crestarea frunzelor de gladiole (Tobacco Mosaic Virus)	Lindatox 3, Detox 5	60-70 kg/ha	Se aplica pe sol înainte de plantare
Înverzirea petalelor de gladiole (Aster Yellows Mycoplasma)	tratarea tuberobulbilor infectaţi prin imersie în apă caldă la temparatura de 49-50º C, timp de o ora.		Înainte de plantare
Putregaiul bacterian al gladiolelor (Pseudomonas gladioli)	tuberobulbii se vor trata prin imersie în apă caldă la 50-55º C, timp de 15 minute.		Înainte de plantare
Râia tuberobulbilor de gladiole (Pseudomonas marginata)	Dezinfecţia tuberobulbilor cu Hidroxid de cupru 1%. Kocide 0,25%, Kocide 0,5%, Copper Sandoz 0,5%, Cryptonol 0,05%		Înainte de plantare La 1-2 zile înainte de plantare.
Arsura bacteriană a frunzelor de gladiole (Xanthomonas gummisudans)	Dithane M 45 0,2%, hidroxid de cupru 0,3-0,4%		La semnalarea atacului
Fusarioza gladiolelor (Fusarium oxysporum)	Dezinfectarea prin tratament termic umed (apă caldă) la 57º C timp de 30 minute, la 35º C timp de 7 zile sau chiar cu abur la 26-32º C timp de 7 zile. Dezinfecţia chimică a bulbilor şi bulbililor se poate face prin imersare în diferite suspensii : Benlate, Fundazol, Topsim M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,2%, Benlate 0,2% şi Rovral 0,2%, Benlate 0,2% Si Ronilan 0,1% sau Benlate 0,2% şi Sumilex 0,2%, timp de 12 ore.		Înainte de plantare Înainte de plantare
Putregaiul cenuşiu al frunzelor şi bulbilor de gladiole (Botrytis gladiolorum)	tratamente foliare cu Euparen 0,2%, Perozin 0,3%, Captadin 0,25%, Botran 0,3%, Daconyl 0,2%, Ronilan 0,1%, Rovral 0,1% sau Sumilex 0,1%, la intervale de 7-10 zile		La semnalarea atacului
Pătarea brună a frunzelor şi putregaiul uscat al tuberobulbilor de gladiole (Septoria gladioli)	tratamante foliare cu Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,25%, Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,1%. Tratamentele se repetă la intervale de 7-10 zile.		În timpul perioadei de vegetaţie
Putregaiul tuberobulbilor de gladiole (Penicilium gladioli)	bulbii se tratează prin îmbăiere în suspensie de Tiuram 0,4%, Captadin 0,3%, Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,2% timp de o ora.		Înainte de plantare
Putregaiul uscat (Sclerotinia gladioli)	dezinfectarea bulbilor cu substanţe organo-mercurice (Criptodin Germisan)		Înainte de plantare
Putregaiul coletului gladiolelor (Rhizoctonia solani)	Brassicul, Terraclor, Quintozen, Marisan. Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal 0,05-0,1%.	50 kg/ha 4-5 litri de suspensie/m²	Dezinfecţia solului înainte de plantare. În timpul perioadei de vegetaţie se pot face tratamente la sol.
Uscarea frunzelor de gladiole (Heterosporium glacile)	zeama bordeleză 1%		La depistarea atacului
Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa)	soluţiile de arseniat de calciu sau sodiu 7%, în amestec cu tărâţe sau fosfură de zinc şi cu diverse resturi de la morărit	30-40 kg/ha.	Înaintea plantării tuberobulbilor
Viermii sârmă (Agriotes lineatus)	tratarea materialului de plantat cu Hexacloran şi tratarea solului cu Hexacloran sau Aldrin	10-20 g/m2, sub fomă de pulbere.	Înainte de plantare
Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha)	încorporare în sol a Hexacloranului	10-20 g/m2.	Înainte de plantare
Tripsul (Thaeneothrips simplex)	stropiri cu Hexatox, Hexacloran Hexacloran		În cursul perioadei de vegetaţie Dezinfectia tuberobulbilor înainte de plantare
Buha semănăturilor (Agrotis segetum)	Hexacloran, arseniaţi sub formă de pulbere sau prin stropiri.		În timpul perioadei de vegetaţie
Melcii fără cochilie (Deroceras agreste,Limax sp)	praful de var nestins, superfosfatul Hexacloran 3%, cenuşa, piatra vânătă foarte măruntă, sulfatul de fier pisat, mărunt	20 g/m2 10-15 g/m2 10-15 g/m2	În timpul perioadei de vegetaţie